[Review] : Pina
Pina
Germania, Franţa, Marea Britanie 2011
regie, scenariu Wim Wenders
imagine Helene Louvart
montaj Toni Froschhammer
costume Rolf Borzig, Marion Cito
cu Pina Bausch, Regina Advento, Malou Airaudo
de Emi Vasiliu
Poate cel mai așteptat film al ediţiei acesteia a TIFF, ultima producție Wenders e un omagiu, în sensul neconotativ al cuvântului, și asta pentru că regizorul refilmează expresiv coregrafiile artistei dansatoare Pina Bausch. Pina lucra interogându-şi dansatorii în privința temelor alese pentru spectacol, răspunsurile trebuind să vină exclusiv prin gestică. Întrebările duceau către abisul temei, urmărind consecințe, adevăruri ultime. În general, prin marca ei proprie de dans-teatru, Pina Bausch a tratat aspecte de atracție/respingere/dependență între sexe, fiind o voce distinctă mai ales în anii ’70. Filmul lui Wenders se înțelege a fi pentru Pina, nemaiputând fi cu ea din cauza dispariţiei cunoscutei coregrafe chiar la începutul filmărilor.
Contribuția lui Wenders ca regizor e redusă, mai ales cu privire la propria sa reflecție asupra materialului cu care a lucrat. Coregrafiile filmate sunt cele originale, Wenders alegând doar unghiurile de filmare și anumite locații naturale care să reflecte primordialitatea sentimentelor transmise prin coregrafie și tendința spre organic, pe care Pina o vădea în scenografii: scena acoperită cu pământ din „Ritualul primăverii”, ploaia torențială din culisele unui alt spectacol. Filmarea cinematografică a acestor coregrafii faimoase și redarea ei în 3D sunt acte de educație. Scenografia din „Cafe Müller”, în care scaunele ajung să fie obstacole și obiecte de joc continuu între personaje e o lecție excelentă pentru cine vrea să simtă și să înțeleagă spiritul scenografiei, cum poate el evolua. Din păcate, într-un calcul vizavi de toleranţa publicului, Wenders include în documentar și câteva solouri/duete mai calofile, tehnice, mai puțin conceptuale, ce nu se ridică la vizionarismul celor mai bune piese ale ei (menționatele „Ritual al Primăverii” și „Cafe Müller”). Dincolo de îndrăzneala relativ redusă a lui Wenders în a-și exprima propria viziune vizavi de acel fenoment coregrafic, 3D-ul său chiar aduce mișcarea mai aproape, iar elementele de decor – care pentru un ochi neantrenat nu însemnau mare lucru – primesc acum o calitate tactilă și o vizualitate detaliată. Poate sufăr doar de primul șoc al 3D-ului aplicat pe artă, pe corp – un 3D cu o cu totul altă prezență și volum, un corp constitutiv al filmului.
(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)
Alte review-uri Film Menu:
Jeanne Dielman, 23 Quai du commerce, 1080 Bruxelles (Belgia, Franţa 1975, regie Chantal Akerman)
Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)
O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)
35 Rhums (Franţa 2008, regie Claire Denis)
Kynodontas (Grecia 2009, regie Giorgos Lanthimos)
Comments
2 Responses to “[Review] : Pina”Trackbacks
Check out what others are saying...[...] şi Film Menu ne propun recenzia celui mai aşteptat film al începutului de toamnă, PINA. Pentru [...]
[...] ca dansul poate fi eliberator si ca este o arta dintre cele mai frumoase. Emi Vasiliu – Film Menu Dincolo de îndrăzneala relativ redusă a lui Wenders în a-și exprima propria viziune vizavi de [...]