Incendies

[Review] : Incendies

Incendies (Incendii)

 

Canada – Franţa 2010

regie Denis Villeneuve

scenariu Denis Villeneuve, Valérie Beaugrand-Champagne

imagine André Turpin

montaj Monique Dartonne

muzică Grégoire Hetzel

cu Lubna Azabal, Maxim Gaudette, Mélissa Désormeaux – Poulin

 

 

 

de Andreea Mihalcea

 

„Nu, Tatăl nostru, tu nu ești adevărul nostru, pentru că adevărul nostru a fost ucis, pentru că adevărul a fost înmormântat împreună cu cerul care nu mai există nici el, căci casa ta, Doamne, ea este acum casa morților, da… Nu, Tatăl nostru, cei răi nu vor fi pedepsiți, ci, dimpotrivă, ei vor fi cei care vor stăpâni lumea. Nu, Tatăl nostru, nu există biruința binelui asupra răului (…), a credinciosului asupra necredinciosului. Nu, Tatăl nostru, nu cred că ți se poate povesti totul. (…) Nu cred că există vreun sens în tot ceea ce se povestește.”[1]

„Incendies”, nominalizat anul acesta la premiile „Oscar” pentru cel mai bun film străin, este adaptat de către Denis Villeneuve și Valérie Beaugrand-Champagne (script superviser) după o piesă de teatru scrisă de Wajdi Mouawad.

În linii mari, povestea filmului este cea a unei femei din Orientul Mijlociu, Nawal Marwan (Lubna Azabal), a cărei viață ajunge să depindă în totalitate de confruntarea religioasă și militară dintre creștini și musulmani. Villeneuve declară că nu a vrut să facă un film politic, drept pentru care mare parte din locații sunt fictive, însă, cu toate acestea, și în pofida faptului că a turnat în Iordania, totuși Războiul Civil Libanez din 1975-1990 pare să fie baza reală a scenariului. În parte, este un road-movie narativ, structurat pe capitole, care, pe lângă schimbarea locațiilor, presupune și diferite poziționări temporale, dar și un exercițiu liric despre oroare (știu, sunt două cuvinte care par a se respinge). Nawal emigrează în Canada, lăsând în urmă (de fapt, nu poate să lase nimic în urmă) un trecut dureros și complicat, și ajunge să lucreze ca secretară în biroul unui notar. În cea de-a doua secvență a filmului, suntem în biroul acestui notar, care, după moartea femeii, le înmânează celor doi copii ai ei, Jeanne și Simon, două plicuri pe care ei trebuie să le dea mai departe: unui frate, de a cărui existență nu știau, respectiv unui tată pe care îl credeau mort. Nawal specifică în testament că numai după îndeplinirea acestei dorințe, cei doi vor putea să o îngroape cum se cuvine.

Spuneam mai sus că „Incendies” este un road-movie. Ei bine, Jeanne – asistentă universitară la catedra de matematică pură (Villeneuve are ce are cu femeile astea) – este cea care reface drumul mamei, în sens invers, în Orientul Mijlociu, încercând să afle mai multe despre viața acesteia, urmată mai târziu de fratele geamăn, ceva mai îndărătnic și ceva mai supărat pe Nawal, căreia îi reproșează post-mortem absenteismul. Din acest motiv, oscilația trecut-prezent, întărită de comparația mamă-fiică (ambele străine, în măsuri și din motive diferite, de cutumele și de felul de a privi lumea specifice femeii orientale) devine regulă de citire a filmului.

Ce se spune? Că o femeie creștină se îndrăgostește de un partizan musulman, că rămâne însărcinată și că cei doi vor să fugă, departe de oprobriul și rușinea stârnite în familie. Că bărbatul este ucis de fratele lui Nawal, că acel copil se naște și ajunge într-un orfelinat și că ea este trimisă la studii, în grija unui unchi. Că Nawal scrie la un ziar, militând pentru pace, până în momentul în care izbucnește un război civil, cu revendicări religioase. Că ea pleacă în căutarea copilului, în ciuda pericolului generalizat din jur. Și că, în încercarea aceasta eșuată, ea vede și trece prin lucruri monstruoase și aberante. O primă alegere pentru Nawal este momentul în care traversează o zonă de țară părăsită și, pentru a putea urca într-un autobuz plin de musulmani, își ascunde crucea de la gât și își acoperă capul cu o eșarfă. Problematic, sigur, dar nu aici e oroarea cea mai mare – de fapt, ea de-abia cum începe să se arate. Autobuzul este oprit de o facțiune militară creștină care se lansează cu nonșalanță, mitraliere și gazolină asupra pasagerilor. Nawal își arată crucea și minte spunând că una din fetițele aflate încă în viață ar fi a sa, pentru a o salva. Autobuzul este incendiat, iar fetița împușcată. Ce urmează este un cadru extrem de grandilocvent, dar nu mai puțin frumos. Nawal se face mică, e în genunchi, abia respiră,  autobuzul e în flăcări, iar între ea și fumul negru nu se află decât un drum care nu pare să ducă nicăieri. Între timp, aflăm că orfelinatul a luat foc și că nu are cum să dea de urma băiatului. Momentul evocat mai sus o transformă dintr-o militantă pentru pace într-o femeie care caută răzbunare și care trece de partea anti-naționaliștilor musulmani, doar pentru „a-l învăța pe dușman ceea ce viața a învățat-o pe ea”. Îl ucide pe liderul creștin și ajunge să petreacă 15 ani într-o închisoare, unde este supusă sistematic torturii, și cu precădere torturii prin viol.

Tot ceea ce ține de narativ, toate evenimentele, trăite și povestite, sunt întrețesute cu destul de multă complexitate, în sensul că filmul are structura unui puzzle – nu în ideea în care ar fi greu de urmărit, însă. În calitate de scenarist, Villeneuve simte nevoia să pună toate cărțile pe masă pentru spectator și, eventual, să-i maseze și tâmplele, din când în când, cu o muzică dulceagă, atunci când povestește lucruri dificil de digerat.

Absurditatea pe care un război o poate naște, abandonul, urmat de prostrație – care îi înghite, în cele din urmă, pe cei implicați în război, cu sau fără voia lor – și toată amintirea ororii cu care ei trebuie să trăiască mai departe, sunt subiecte cel puțin împovărătoare. (Big spoiler alert – nu că n-aș fi spus destule până acum) O femeie ca Nawal, care caută să se răzbune, după ce în prealabil a avut de suferit la niveluri diferite – de la  palpabil la principiu – devine, în închisoare, inclusiv victima propriului fiu. Urmarea violului incestuos sunt Jeanne și Simon, în fond, doi „copii ai războiului”.

În spatele ușii pe care înainte scria destin sau fatalitate e în continuare înscrisă o limită, și anume, în cazul de față, războiul, care, by the way, este man-made. Villeneuve spune lucrurile astea și mai adaugă ceva foarte important, probabil cel mai important lucru și cel mai greu de explicat logic. După ce afli că „unu și cu unu fac unu”, după ce constați că ai respirat tot timpul în proximitatea nonsensului, după asta, mai trebuie să mai trăiești încă puțin, ca să încerci să găsești cuvintele care să exprime iertarea și blândețea în fața celor care ți-au greșit și față de care, în același timp, tu însuți ai greșit. De acord, tu, spectatorul, nu știi de unde vin cuvintele finale ale lui Nawal, adresate în scrisoare fiului-călău, cuvinte de dragoste, dar ele sunt importante pentru că sunt motivul pentru care „Incendies” nu este doar un film despre oroare, ci și despre iertare, oricât de irațională ar putea părea aceasta din urmă.

Nu pot, însă, să nu remarc faptul că „Incendies” nu este un film genial, nici măcar unul rafinat. Vreau să știu ce are de spus Villeneuve, dar  cum  o spune este de multe ori enervant. Tehnica adoptată de el este ultra-demonstrativă. Înainte de fiecare decizie luată de un personaj, regizorul-scenarist simte nevoia să-l pună să argumenteze, să declame pentru spectator, așa cum ar rezolva o problemă de matematică. „Ipoteza este tot ce ați văzut mai înainte, asta e concluzia la care am decis să ajung. Urmăriți-mă cum fac demonstrația.” Și sigur, în fond, asta ar putea fi o opțiune dacă ar fi asumată, dar e destul de iritant să urmărești derularea unei povești atât de complexe uman și moral, tratată când cu rigoare și răceală (ceea ce n-ar fi rău, dacă ar fi constant), când cu implicare emoțională. E ca și când Villeneuve s-a lăsat copleșit de povara poveștii și a rămas acolo, blocat, iar absența lui adesea face lucrurile extrem de neinteresante. Și e rău, în principiu pentru că ritmul filmului trenează pe alocuri. Ca să nu mai zic că e extrem de redundant. În mijlocul filmului, de exemplu, notarul spune : „Moartea nu e niciodată sfârșitul unei povești. Întotdeauna rămân urme demne de a fi cercetate.” Da, știm. Ne-ai mai spus asta, în alt mod, la fel de lipsit de subtilitate, dar totuși cinematografic, în prima secvență a filmului. Deci, dacă moțăiați la început, nu-i nimic, domnul Villeneuve vă ia ușurel pe genunchi și vă pune în temă. De ce face lucrurile astea inutile? De ce?

Însă, pentru a nu fi nedreaptă, merită să adaug că jocul lui Lubna Azabal este remarcabil. Deci, poate că deși scenaristul a mai dat chix, regizorul era, totuși, acolo; dar și că  imaginea, așa explicit-grăitoare cum și-o dorește Villeneuve să fie, este extrem de elaborată și de eye-catching și de lirică. Una peste alta, e un film de văzut.

 

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s