Filme în cinema

[Anchetă] : Cinefilia offline: distribuția de film independent în România

Cinefilia offline: Distribuția de film independent în România

 

de Irina Trocan

 

Filme în cinema

 

Urmează să scriu despre tot ce trebuie să i se întâmple unui spectator ca să devină un cinefil, și sunt multe lucruri și s-ar putea să mă încurc în explicații, așa că vă propun de la început, ca să ne înțelegem mai bine, trei convenții pe care le voi elabora pe parcurs: 1) Există două tipuri de filme: unele comerciale – făcute la Hollywood și vândute în toată lumea printr-un sistem bine pus la punct – și altele independente – care au mai multă libertate artistică și mai puține șanse de succes comercial. Cele din urmă depind de distribuitorii independenți și de institutele culturale să fie difuzate în cât mai multe țări. 2) Libertatea artistică e invers proporțională cu succesul comercial. 3) Un cinefil e un spectator care apreciază libertatea artistică mai mult decât potențialul comercial.

Știu că, pentru un subiect așa de vag ca aprecierea filmelor, afirmațiile de mai sus sunt prea categorice, și știu că „libertatea artistică” nu e un concept științific. Dar, repet, propun niște convenții și le voi elabora.

 

 

1. Despre filmele independente

 

 

 

În Statele Unite, filmele independente sunt cele realizate fără sprijinul marilor studiouri. În Europa, majoritatea filmelor sunt co-finanțate din fonduri publice (deci complet independente nu sunt), dar criteriile după care consiliile cinematografice admit proiectele de film sunt, în orice caz, mai permisive decât la Hollywood.

Toate aceste filme (diferite formal, tematic, lingvistic, etc.) au un lucru în comun: posibilitățile de distribuție. Debutează într-un festival cât mai mare și apoi rulează un an sau doi în cât mai multe festivaluri din circuitul internațional, de unde, eventual, sunt preluate de câțiva distribuitori și difuzate în săli în țările acestora.

Avantajul filmelor proiectate în săli e clar: devin mai vizibile când sunt scoase din mulțimea amestecată a filmelor de festival. Au mai multe șanse să fie urmărite atent și ținute minte. Pot să fie promovate mai mult, recenzate, discutate – pot să devină un reper pentru cultura cinematografică din țara în care rulează. Însă foarte puține filme ajung în săli: oferta fiind atât de vastă (teoretic, toate filmele din festivaluri) și numărul maxim de filme care pot rula în săli într-un an – atât de mic, procesul de selecție e sever.

Totuși, nu toate filmele pornesc cu șanse mici, și criteriul de departajare nu e neapărat valoarea artistică. În fiecare an, există un grup mic de filme favorizate, care sunt promovate intensiv în timpul festivalurilor în care se lansează și apoi distribuite în săli în toată Europa. Într-o serie de interviuri cu distribuitorii români de film independent[1], am încercat să aflu criteriile direct de la sursă.

În primul rând, pentru un film independent/european, brand-ul e autorul: un film de Lars von Trier sau Pedro Almodóvar va atrage întotdeauna spectatori[2]. Din acest motiv, atrage și distribuitorii. Despre următorul film al lui Wong Kar-wai vă pot spune sigur că va fi distribuit în România de Independența Film, deși încă nu a avut premiera mondială.

Contează și țara de provenienţă – un film din Franța (sau eventual din Italia) are mai multe șanse să fie distribuit decât unul dintr-un stat european mai mic. Cât despre „Noile Valuri” (din Taiwan, Iran, Coreea de Sud sau Romȃnia), oricât de omogene sau eterogene ar fi, sunt un truc de marketing încercat: se vinde mai ușor un grup de filme din aceeași țară, făcute de cineaști diferiți pe parcursul câtorva ani consecutivi, decât s-ar vinde filmele separat.

Contează rampa de lansare: Pentru distribuitori, există trei festivaluri mai importante decât toate celelalte: cele din Cannes, Veneția și Berlin. Un film selecționat aici deja capătă prestigiu pentru inițiați. Dacă primește un premiu, e și mai bine.

Pe de altă parte, un premiu într-un festival mediatizat intensiv nu e o garanție că filmul va fi distribuit în sălile europene: În România, „Loong Boonmee raleuk chat”/„Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi” (Palme d’Or, Cannes 2010) a rulat în cinema doar de câteva ori, în București, într-o singură sală. „The Tree of Life” (Palme d’Or 2011) n-a rulat în săli deloc. „Jodaeiye Nader az Simin”/„Nader și Simin: O despărțire” (Ursul de Aur, Berlin 2011) și „A Torinói ló”/„Calul din Torino” (Ursul de Argint 2011) n-au rulat nici ele.

Ocazional, un film nu e distribuit în săli dintr-o problemă tehnică[3], dar, de obicei, obstacolul e prudența distribuitorilor: un film mai puțin convențional e un risc, distribuția de film independent e riscantă în sine, și atunci distribuitorii preferă să aleagă din festivaluri acele câteva filme despre care pot fi siguri că își recuperează investiția.

Pe scurt, distribuția de film independent e o afacere – deși una în care materialul tranzacționat e superior calitativ. Filmele care supraviețuiesc criteriului de selecție nu sunt neapărat cele care merită să devină mai vizibile. Din păcate, dacă filmele independente depind de distribuitori să ajungă la un public cât mai larg, nu se poate spune că distribuitorii depind de cele mai îndrăznețe experimente cinematografice.

 

 

2. Despre convenții și înțelegere

 

 

 

Să lăsăm la o parte, pentru moment, criteriile comerciale. Cele mai bune filme din afara Hollywood-ului ȋși merită supraviețuirea din multe alte motive: sunt o bună introducere ȋn cultura unei țări (pe când filmele comerciale ambalează particularitățile culturale ca pe niște atracții turistice); sau discută un subiect ȋntr-un mod mai incisiv sau mai dezinhibat decȃt ar fi permis la Hollywood (sau decât ar fi premiat la Hollywood: Oscar-ul pentru film străin de anul trecut, filmul danez „Haevnen”/„Într-o lume mai bună”, atinge tangențial subiectul incomod al taberelor de refugiați din Africa, dar se concentrează pe problemele rezolvabile ale protagoniștilor europeni); sau poartă un dialog cu filmele de artă făcute ȋnaintea lor (chestionând convențiile și subtextul, continuând inovațiile formale); cele mai bune filme care se abat de la convenții sunt mult mai rafinate sau mai ludice ca filmele tradiționale; ne solicită atenția mai mult, dar ne dezvoltă capacitatea de a ȋnțelege, sau de a observa. Nu lucrurile astea le caută publicul larg ȋntr-un film, dar cei care le caută ar trebui să le poată găsi.

Sigur, un spectator nu poate aprecia un film dacă nu poate să-l urmărească – dacă nu știe cum ar trebui citit. Un spectator care s-a obișnuit cu scenariile hollywoodiene unde un-personaj-își-urmărește-scopul (mai simplu spus, un spectator obișnuit) s-ar putea afla într-o sală în care rulează „Le quattro volte”[4] fără să știe că iedul pe care îl vede pe ecran trebuie urmărit, că el e protagonistul. Pe de altă parte, dacă mai toate filmele de pe ecranele românești respectă aceleași convenții rigide, sunt greu de găsit printre ele filmele care funcționează altfel. Ar trebui să ruleze pe ecrane constant multe filme neconvenționale ca să se formeze câteva mii de cinefili.

O mare problemă cu prejudecata că un anumit film ar fi prea dificil pentru spectatori e că nu poate fi verificată, decât dacă filmul rulează în săli, și nici măcar atunci. Numărul de bilete vândute arată câți spectatori au intrat în sală, nu câți l-au urmărit cu plăcere. E evident că publicul pentru mainstream e mult mai mare decât cel pentru filme independente (cel mai bine vândut blockbuster de anul trecut, „Pirații din Caraibe: Pe ape și mai tulburi”[5], a avut 346.344 de spectatori); e evident că există o prăpastie chiar între filmele independente cu potențial comercial („Biutiful”[6], regizat de Alejandro González Iñárritu, cu Javier Bardem în rolul principal și un scenariu după o rețetă sigură, a avut 4.361 de spectatori) și filmele independente făcute de dragul formei, care adună de obicei o mie sau două mii de spectatori. Dar e un cerc vicios: plecând de la premisa că merită distribuite și promovate numai filmele care se vând mai ușor, filmele făcute într-un anumit fel în ciuda considerentelor comerciale rămân nedistribuite și nepromovate. Or, ce face filmele independente valoroase ar trebui să fie tocmai (scuzați redundanța) independența lor.

 

 

3. Despre cinefilie și cum se agravează

 

 

 

Presupun că fiecare cinefil dezvoltă niște metode personale după care își caută semenii. Probele de cinefilie pe care le aplic eu cel mai des sunt următoarele două: Îi recomand cuiva un film fără staruri, fără o premisă nerușinat de comercială, și fără premii în festivaluri, și văd ce îmi spune despre el; sau: îi recomand un film cu oricare din ingredientele de mai sus și apoi îl întreb cum i s-a părut, sperând că nu îmi va răspunde că actorii sunt cunoscuți, că premiile sunt importante, sau că povestea probabil va emoționa mulți (a se înțelege: alți) oameni.

Detoxifierea după filmele comerciale, pe care le vedem pentru că nu ne putem abține,  e un proces foarte îndelungat, dar există proceduri prin care putem începe să privim filmele dintr-un alt unghi. Retrospectivele, de exemplu: un program în care sunt proiectate cronologic toate filmele unui autor ar trebui să le dea spectatorilor ocazia să-l vadă mai atent: să-i găsească recurențe tematice sau particularități stilistice (inclusiv regizorale: preferința pentru un stil de joc actoricesc, un tip de încadraturi, sau de muzică, sau de sunete ambientale), sau să descopere niște stângăcii de execuție care se diminuează de la film la film. Pot începe să vadă autorul nu ca pe un brand, ci ca pe un om care face filme într-un anumit fel.

În afara festivalurilor (unde, într-un program special, un regizor e reprezentat de obicei doar prin câteva titluri), retrospectivele sunt organizate de institutele culturale[7]. În acest caz, profitul e irelevant, dar notorietatea contează în continuare. Spectatorii nu vor să știe mai bine decât ce știu deja. Dacă e adevărat că puțini oameni sunt curioși să vadă ultimul film al unui autor, și mai puțini vor să-i vadă toată opera. În plus, evenimentul e și mai greu de planificat: Karin Cervenka, director al Forumului Cultural Austriac, spune că retrospectivele pe care le organizează cer aproximativ șase luni de muncă administrativă, și, cu toate pregătirile, adesea apar schimbări ȋn ultimul moment. Numărul de participanți diferă în funcție de cineast[8], însă toate retrospectivele au avut un ecou mai mare decât proiecțiile obișnuite ale filmelor „de nișă”.

O altă abordare e gruparea filmelor după naționalitate: în fiecare an se organizează, în România, Zilele Filmului Spaniol, Zilele Filmului Polonez, Zilele Filmului German – unde rulează mai multe filme recente din aceeași țară decât ar ajunge altfel în cinematografe. Iar conceptul de școală națională – „Noile Valuri” de care vorbeam mai devreme – e util nu numai în promovarea filmelor. Evident, e simplificator, și toți cineaștii grupați în astfel de curente insistă că nu seamănă unii cu ceilalți, dar se poate spune cel puțin că diferențele ies la iveală mai ușor când filmele lor sunt proiectate împreună.

 

 

Despre ce (nu) se înțelege prin „film”

 

 

 

Încercați numai să convingeți pe cineva care nu prea vede filme că „Black Swan” (sau „Inception”, sau „The Help”) nu e cel mai bun film făcut vreodată, și că în niciun caz nu e „complex”. Va apăra filmul prin câteva argumente străvezii, și-apoi vă va spune că filmele nu trebuie să fie cine știe cât de complexe, și că sunt „prin definiție” pentru publicul larg.[9] De fapt, unele filme sunt pentru publicul larg, și sunt plătite bine să-l distreze. Urmarea negativă a marketing-ului hollywoodian agresiv e că spectatorii intră la un film crezând că e primul și singurul pe care trebuie neapărat să-l vadă, și că pot să îl urmărească relaxați – filmul va gândi pentru ei. Nicio altă formă de entertainment nu își monopolizează mediul la fel de eficient: există hituri pop și cărți de citit în metrou, dar nimeni nu pretinde că muzica și literatura se rezumă la asta.

Vestea bună pentru filmele independente e că nu trebuie să rivalizeze financiar cu blockbuster-ele, nici când sunt produse, nici când sunt distribuite. Există fonduri europene (repartizate prin programul MEDIA) prin care li se decontează o parte din costurile de distribuție, și o rețea de cinematografe (Europa Cinemas) în care pot rula. Distribuitorii au libertatea să își aleagă filmele, câtă vreme sunt producții europene și mai sunt cerute de un număr minim de distribuitori europeni.

Vestea proastă e că filmele independente împart oricum sălile cu alte filme. În București, cinematografele cu care colaborează distribuitorii de film independent sunt Cinema Studio, Cinema Europa și Noul Cinematograf al Regizorului Român; ocazional, filmele cu potențial comercial mai mare rulează și în câteva săli de multiplex. Dar, pentru mall-uri, un film care nu aduce spectatori în prima săptămână trebuie scos (or, în cazul filmelor independente/europene, prima săptămână nu e hotărâtoare – n-au parte de o campanie de promovare lungă care să le anunțe sosirea); Cinema Europa difuzează filme americane la multă vreme după ce au avut premiera, dar tot se găsesc spectatori care vin să vadă filmul pe un bilet mai ieftin – e mai profitabil decât să difuzeze film european; iar Cinema Studio și NCRR sunt ocupate frecvent de festivaluri. Așa că filmele independente distribuite în săli au un statut incert: premiera lor nu e un eveniment, cum e în festivaluri, și longevitatea lor nu e nicidecum garantată.

O alternativă e să se creeze un eveniment în jurul unui film: Melinda Boros, director Clorofilm, sugerează că se pot grupa câteva filme într-un mini-festival, sau se poate organiza o seară de film într-o cafenea; e mai bine decât să fie proiectate filmele în săli aproape goale. Pe de altă parte, metoda e riscantă: poate arunca un film înapoi în haosul din care, teoretic, îl salvează distribuirea în săli. Ileana Cecanu, director Transilvania Film, crede că e datoria unui distribuitor, după ce i s-au alocat fonduri, să ȋși respecte angajamentul distribuind un film ȋn săli. Pȃnă la urmă, asta e experiența pentru care a fost conceput.

Dar lista de probleme continuă: după ce distribuitorii hotărăsc să cumpere un film, trebuie să stabilească în ce orașe îl proiectează și pe ce suport. Majoritatea orașelor din provincie au prea puține săli încât să difuzeze și altceva decât film comercial, așa că de obicei sunt excluse. Deocamdată, suportul ideal e pelicula[10], dar fiecare copie e un cost suplimentar, și, pentru că trebuie să i se imprime subtitrări în română înainte să fie folosită, nu poate fi revândută când filmul iese din săli.

Costă și promovarea: deși e mai simplu de când există Facebook și tot mai multe publicații de actualități culturale, resursele mai ieftine nu sunt suficiente. Antoine Bagnaninchi, director Independența Film, spune că publicul de cinema trebuie căutat la cinema: trailer-ele și posterele sunt o investiție necesară. Există metode alternative de promovare, care cer eforturi mai mari în schimbul unor costuri mai mici – toamna trecută, Parada Film a pus la cale o astfel de campanie[11] pentru „Pina”, filmul 3D al lui Wim Wenders despre coregrafa Pina Bausch -, dar nu sunt o soluție permanentă; își pierd noutatea dacă sunt folosite prea des și n-ar putea fi aplicate pentru așa-zisele filme dificile.

Pentru acestea din urmă, distribuitorii ar trebui să-și cunoască cât mai bine publicul. Principalul sprijin al distribuitorilor europeni ar trebui să fie, dacă nu cinefilii veterani, măcar spectatorii deschiși spre filme mai puțin convenționale care deja au câteva repere cinematografice. Distribuitorii îi au în vedere, dar numărul lor e greu de determinat[12] și gusturile lor e improbabil să fie omogene, și-atunci, din nou, riscă să fie subapreciați. De pe lista – oricum scurtă – de titluri distribuite în România lipsesc destule care i-ar putea interesa. Ultimele filme ale lui Abbas Kiarostami, Hou Hsiao-hsien și Béla Tarr n-au fost aduse, nici ultimele filme ale lui Wes Anderson și Sofia Coppola. Dintre filmele de pe alte continente, care nu sunt eligibile pentru subvenții din fonduri europene, și mai puține ajung în România.

 

 

Filmul independent și spectatorul individual

 

 

 

Cred că din enumerarea problemelor de mai sus reiese clar că distribuția de film independent nu e o muncă ușoară. Libertatea distribuitorilor e limitată de multe riscuri, iar pretențiile câtorva spectatori răzleți că vor să vadă filmele bune la cinema nu cântăresc foarte mult. Chiar dacă cinematografia nu e „prin definiție” o artă pentru mase, din motive pragmatice, cam asta devine. Un spectator care vrea să vadă un film are ghinion dacă nu mai vor să-l vadă și alți două mii de concitadini.

Sigur, o soluție legală ar fi să-l cumpere pe DVD. Când distribuitorii cumpără drepturile de difuzare ale unui film, de obicei achiziționează tot pachetul: difuzare în săli, la televiziuni, pe DVD, eventual online. Unele filme sunt difuzate doar la TV (scutindu-i pe distribuitori de costurile și inconvenientele lansării unui film în cinematografe), și probabil că, dacă ar crește cererea pentru DVD-uri și streaming, distribuitorii ar putea încerca să cumpere filme ca să le comercializeze astfel.

În contextul dezbaterilor recente despre drepturile de autor, creșterea cererii pentru formatele antemenționate e o ipoteză demnă de atenție. Deocamdată, e simplu: orice film din festivaluri care nu e distribuit în țară, la câteva luni după premiera mondială, poate fi procurat de pe Internet. Pirateria contrabalansează omisiunile distribuitorilor. Dar să presupunem că pirateria devine un act împotriva legii (și legea se aplică). Brusc, amatorii de filme devin complet dependenți de oferta locală.

În toate protestele împotriva ACTA, opozanții argumentează că e o lege propusă de corporații care scot profit imens din entertainment și vor să scoată și mai mult profit; presupun că se pot spune lucruri rezonabile în apărarea corporațiilor, dar, să fiu sinceră, n-aș vrea să mă ocup eu de formularea lor. În schimb, am fost tentată să mă gândesc că o lege mai drastică ar putea privilegia artiștii independenți și, prin urmare – întorcându-ne la subiect –, filmele independente.

Așadar, amatorii de filme ar deveni dependenți de oferta locală, și în loc să pirateze filme le-ar procura de la distribuitori. Deci vânzările distribuitorilor ar crește. În plus, oamenii care nu prea vor să aștepte până când filmele ajung în săli[13] ar fi obligați să o facă. Însă promptitudinea distribuitorilor ar rămâne oricum o calitate – mulți potențiali spectatori nu s-ar mai duce la un film „învechit” pentru că, pur și simplu, nu-i mai interesează – și există oricând riscul ca, după ce se interzice piratarea, prețul filmelor să crească disproporționat – fiindcă vânzările cresc în țările mai cinefile mult mai mult decât cresc în România.

Nu știu dacă, deocamdată, o lege anti-piraterie ar ajuta filmele independente să se vândă mai bine; mi-e teamă că spectatorii încă nu știu ce pierd. E improbabil ca publicul pentru filme neconvenționale să se extindă dacă nu are un nucleu solid – dacă nu există, între oamenii interesați, unii care sunt foarte interesați de filme dificile, care sunt capabili să le recunoască pe cele mai bune dintre ele, să le discute în termeni inteligibili și, în cazul cel mai fericit, să îi convingă și pe ceilalți de importanța lor. Un asemenea nucleu de cinefili nu se mai poate hrăni cu cele câteva filme importate anual de distribuitori, într-o perioadă în care filmele care circulă prin festivaluri sunt atât de multe și variate. Chiar dacă oferta ar crește, e improbabil să crească repede și mult, iar, deocamdată, un cinefil ar putea vedea aproape orice film care îl interesează. Nu știu dacă ce se câștigă printr-o eventuală lege anti-piratare e mai important decât ce se pierde; pe de o parte, un public mai larg ar sprijini financiar filmele independente; pe de altă parte, asta nu duce neapărat la o industrie cinematografică mai solidă sau la o cultură cinefilă mai bogată – se fac prea multe filme independente ca să fie irelevant care dintre ele merită distribuite, și numărul celor care pot judeca ce e valoros și ce e neglijabil s-ar reduce și mai mult.

În afara Hollywood-ului, puține industrii cinematografice aduc profit, și e tentant să credem că trebuie luate măsuri drastice să se schimbe lucrurile; însă, în opinia mea umilă (dar documentată…), nu pirateria e problema, ci faptul că există un public restrâns pentru filmele independente – problema e că puțini le vor, nu că mulți le piratează[14]. Nu mă puteți convinge că nu e profitabil să fie adus în săli „Calul din Torino” – un film de două ore și jumătate cu doar 39 de cadre (foarte lungi și de regulă fixe), despre un bărbat și fiica lui care trăiesc într-o casă izolată unde liniștea e întreruptă doar de șuieratul vântului – pentru că apreciatorii lui l-au văzut pe laptop.

O cultură cinefilă sănătoasă presupune oricum o infrastructură ceva mai complicată. Pentru spectatorul individual interesat, e important în primul rând să aibă acces la un film – lucru pe care pirateria îl asigură și, într-un viitor perfect legal, DVD-urile, BluRay-urile și platformele video-on-demand l-ar putea acoperi satisfăcător. Dar, pentru un spectator cu discernământ, nu numai accesul la film e important, ci și condițiile în care îl vede. Filmele independente au adesea subtilități formale care se văd mai bine într-o sală de cinema – când sunt proiectate fără întreruperi, în întuneric, pe un ecran mare, cu sunet bun. Și-apoi, mai merită luat în seamă faptul că niciun om nu se naște spectator interesat.

Ce mi se pare interesant în dezbaterile recente despre drepturile de autor e că arată cât de puțin sunt implicați autorii în piața culturală. Au libertatea să-și lucreze operele cum cred că e mai bine, dar e posibil ca deciziile să nu conteze decât pentru ei; operele lor ajung rar la mase.

Distribuitorii de film independent pot să ofere, legal și contra cost, filme ale căror autori chiar își merită drepturile, și, câtă vreme le pot vinde în format digital, nici măcar nu e obligatoriu să le găsească loc în săli. Teoretic, cel puțin. În practică, filmele care nu rulează la cinema – și o parte dintre filmele cumpărate de distribuitorii români nu rulează – n-au atras niciodată admiratori febrili.

Într-un fel, problema cu filmele distribuite direct pe DVD sau la TV e cam aceeași cu a celor piratate (oferta variată, chiar supraabundentă, de torrents de pe Internet). Sunt disponibile, dar nu sunt cunoscute. Nu sunt un eveniment în cinematografe – sau măcar pe Facebook -, și ar trebui să fie, ca să fie observate. Oricât de bizar ar suna la început, aș argumenta că funcția principală a distribuitorilor de film independent nu e să aducă filmele, ci să aducă publicul. Cum spuneam mai devreme, chiar dacă distribuitorii nu depind de filmele mai „dificile”, filmele bune depind de ei.

Într-o lume perfectă (sau măcar cinefilă), distribuitorii n-ar avea altceva de făcut decât să se gândească ce titluri ar merita cel mai mult să ruleze pe ecrane. În realitate, e mai complicat. Când mi-am început documentarea pentru acest articol, mă intriga faptul că niciun distribuitor nu arată o preferință[15] clară pentru un anumit tip de cinema – propunându-și să distribuie constant o categorie de filme care le-ar deveni familiară spectatorilor și, încet-încet, și-ar găsi un public în România; între timp, m-am convins că nu e neapărat o prioritate să încurajeze o subcategorie de filme. Poate că e destul, deocamdată, să stimuleze interesul (nespecific) pentru filme care sunt „altfel”.

Daniela Băcanu, director al Asociației Culturală Macondo, crede că mai întâi trebuie făcut un efort comun să se asigure o bază de spectatori și de săli unde aceștia să vadă film european, iar Noul Cinematograf al Regizorului Romȃn, proiect al asociației, e un experiment promițător. Scopul declarat al Noului Cinematograf e stabilirea unei comunități de cinefili, și e destul de eclectic și de activ[16] încât să-și fi câștigat deja un public fidel. Programul pare să se potrivească perfect cu nevoile publicului bucureștean de arthouse: filmele rulează mai multe săptămâni, nu neapărat zilnic și nu neapărat din data premierei în România (unele ajung la NCRR după ce își încheie perioada de proiecție în mall-uri), dar stau în sală destul de mult încât să li se ducă vestea; iar filmele pe care le găzduiește variază de la blockbuster-e europene ca „Mr. Nobody”[17] până la cele mai idiosincratice filme de autor. (Aici a rulat „Unchiul Boonme…”.)

Mi-e greu să trag niște concluzii despre ce ar trebui făcut pentru încurajarea cinefiliei în România, pentru că mi se pare că răspunsul e „cât mai multe”. Evident, nu depinde totul de distribuitori. Festivalurile ar trebui în primul rând să pregătească publicul pentru tipuri de cinema cu care încă nu sunt obișnuiți. Retrospectivele, cinecluburile, cursurile ocazionale de cinema – și, dacă s-ar reuși implementarea lor, opționalele de film din licee – au importanța lor.

Ar fi nevoie de mai multe săli pentru filmele independente și, până atunci, actualele săli ar trebui folosite judicios. Festivalurile își ating scopul numai dacă selecția lor e, cât de cât, severă; altfel, doar ocupă sălile și descurajează spectatorii să se mai aventureze și alte dăți departe de cinemaul comercial, unde, totuși, li se garantează un standard calitativ minim.

Dar filmele care rulează în săli sunt cele mai vizibile, și-atunci influența culturală a distribuitorilor de film independent n-ar trebui subestimată. Spectatorii care nu vor (numai) producții mainstream ar trebui să aibă la dispoziție constant opțiuni alternative – în definitiv, un cinefil e un spectator cu vechime.

Distribuția de film e o afacere, și-atunci, în cel mai bun caz, distribuitorii de film independent își pot asuma un risc calculat atunci când își alcătuiesc portofoliul. Doar că întreprinderea nu poate să fie pur comercială – câtă vreme distribuitorii independenți sunt sprijiniți cu fonduri europene tocmai pentru rolul lor cultural -, și calculele lor ar putea să fie mult mai îndrăznețe decât acum. Un film ca „Unchiul Boonmee…” e o opțiune mai riscantă decât ultimul Almodóvar; e imposibil de apreciat după criterii hollywoodiene, e mai greu de promovat decât un film-vedetă, și nici măcar nu e ușor de pus într-un context (estetic, social sau industrial) care l-ar face mai ușor de înțeles (așa cum demonstrează celelalte articole din actualul dosar Film Menu). „Unchiul Boonme…” nu poate atrage publicul prin forțe proprii și, dacă distribuitorii i-ar fi făcut o campanie de promovare scumpă, probabil că nu și-ar fi recuperat investiția. Ceea ce, după mine, nu înseamnă că merita neglijat, ci că ar fi fost admirabil să i se asigure un public.

În interviuri, distribuitorii cu care am vorbit se declară optimiști: spun că publicul deschis spre filme mai puțin convenționale crește încet, dar crește. Numai că, într-un mediu cultural în care entertainment-ul e omniprezent și opresiv, nu ne putem aștepta să crească singur.

 


[1] Independența Film, Transilvania Film, Asociația Culturală „Macondo”, Clorofilm și Parada Film.

[2] Conform Cinemagia.ro, Melancholia (r: Lars von Trier; distribuitor: Independența Film) a avut 11.358 de spectatori, iar La piel que habito (r: Pedro Almodóvar; distribuitor: Independența Film) – 13.110 spectatori.

[3] Un exemplu: Distribuția filmului The Tree of Life în România a fost preluată automat de MediaPro Pictures, care nu se specializează în filme independente; iar, pentru publicul larg, potențialul comercial al filmului lui Terrence Malick e mic.

[4] Le quattro volte (r. Michelangelo Frammartino, 2010, distribuit în România de Clorofilm); câștigătorul premiului Label Europa Cinemas, acordat de Festivalul de Film de la Cannes pentru încurajarea distribuției în sălile europene.

[5] distribuitor: Forum Film Romȃnia; ȋncasări: 6,7 mil. RON

[6] distribuitor: Prorom Transilvania Film; încasări: 66.530 RON; unul dintre cele mai profitabile filme independente de anul trecut, deși a rulat cu doar două copii, un număr neobișnuit de mic.

[7] Distribuitorii cumpără drepturile de difuzare pentru un timp limitat. În consecință, chiar dacă, de pildă, Independența Film a cumpărat succesiv aproape toate filmele lui Lars von Trier, nu le-ar mai putea proiecta într-o retrospectivă, împreună cu cel mai recent titlu achiziționat.

[8] La retrospectiva Michael Haneke, fiecare proiecție a avut aproximativ două sute de spectatori. Filmele lui Ulrich Seidl au avut în medie o sută de spectatori, iar documentarele, patruzeci. Tot cam atâția spectatori a strâns și retrospectiva Goran Rebic.

[9] Sunt dispusă, cel mult, să admit că Black Swan, Inception și The Help și-au scos banii, și e o deprindere elitistă să fie judecate după aceleași standarde ca filmele europene, care primesc subvenții pentru producție și distribuție.

[10] Cu mențiunea că din ce în ce mai multe filme noi nu sunt disponibile pe peliculă. Trecerea la proiecția digitală e un proces costisitor care afectează rețelele cinematografice din toată lumea, și cel mai greu de suportat e, bineînțeles, pentru cinematografele mici.

[11] Într-o serie de clipuri de aproximativ 30 de secunde demarată cu o lună ȋnaintea lansării, personalități din domenii diferite ȋși declară susținerea. Victor Rebengiuc, Mihai Morar, Dorotheea Petre, Dragoș Bucurenci, Melania Medeleanu, Andreea Bălan, Andreea Răducan, Alexandru Tomescu au acceptat să promoveze filmul fără să fie plătiți. Campania a funcționat – filmul a avut 12.929 de spectatori -, dar, conform managerului de proiect, Cătălin Anchidin, au existat și reacții negative – admiratori ai Pinei Bausch care au comentat că „filmul nu are nevoie de promovare”. Cătălin Anchidin ripostează că aceiași oameni critică invazia comercialismului – ar trebui să se bucure când un produs cultural superior e promovat pentru un public mai larg.

[12] Singura estimare pe care am primit-o în seria de interviuri îi aparține lui Antoine Bagnaninchi, directorul primei companii de distribuție de film independent din România; aproximează că există 30.000 de spectatori interesați și se declară mulțumit dacă un film aduce în săli jumătate din acest public.

[13] Se întâmplă frecvent ca filmele independente să ajungă în România la aproape un an după premieră. „Le gamin au vélo” (r. Jean-Pierre & Luc Dardenne) și „Le Havre” (r. Aki Kaurismäki) au fost lansate în mai 2011 la Cannes și cumpărate de Independența Film, dar n-au rulat imediat pe ecranele românești; primul film a avut premiera la începutul lunii martie (când frații Dardenne au fost invitați în România să-l discute), iar al doilea a fost programat în luna mai. Distribuitorii confirmă că premierele care nu devansează pirateria atrag mai puțini spectatori, și cifrele o dovedesc: cel mai slab vândut film al lui Lars von Trier, „Antichrist”, a rulat în România la zece luni după premiera la Cannes și a avut 2.103 spectatori. Uneori, întârzierile au un motiv pragmatic: distribuitorii internaționali cer o sumă prea mare pentru drepturile de distribuție imediat după premiera mondială, dar reduc prețul în următoarele luni.

[14] Top-urile filmelor piratate din ultimii ani arată că tot blockbuster-ele sunt cele mai cerute.

[15] Există, totuși, diferențe de abordare. Independența Film aduce majoritatea filmelor renumite din festivaluri, fie că sunt europene sau filme americane mici. Transilvania Film înclină spre filme (de obicei) europene care au avut premiera la TIFF și sunt mai degrabă drame decât comedii; distribuie filmele pe peliculă, într-un număr mai mic de copii decât Independența Film, dar le promovează cel puțin la fel de bine. Atât Transilvania Film, cât și Parada Film distribuie filme românești, dar Parada Film distribuie mai rar și titluri străine. Asociația Culturală „Macondo” e mai puțin activă ca distribuitor, proiectul principal fiind Noul Cinematograf al Regizorului Român. Clorofilm are cel mai divers și imprevizibil portofoliu, dar investește mai puțin în promovare și ține filmele în săli un timp foarte scurt.  

[16] NCRR e înființat în 2007 și e situat ȋn incinta Muzeului Țăranului Romȃn, aproape de Piața Victoriei; poate organiza proiecții ȋn aer liber și se învecinează cu Clubul Țăranului Romȃn, unde spectatorii se pot opri după film să-l discute la un pahar. NCRR menține o comunitate activă pe Facebook și organizează programe speciale, în cadrul cărora proiecțiile încep cu o prezentare a filmului făcută de un invitat special sau se sfârșesc cu o sesiune de Q&A cu realizatorii. Principalele probleme, admite Daniela Băcanu, sunt echipamentul digital de proiecție – care cauzează frecvent probleme tehnice – și scaunele incomode; numai că, deocamdată, profiturile sălii nu sunt atât de mari încât să permită renovări costisitoare.

[17] Regia Jaco van Dormael, 2010; Distribuitor român: Independența Film.

 

(articol publicat in numarul al 14-lea al Film Menu / martie 2012)

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s