artist

[Review] : The Artist

The Artist (Artistul)

 

Franța – Belgia 2011

regie și scenariu Michel Hazanavicius

imagine Guillaume Schiffman

montaj Anne-Sophie Bion, Michel Hazanavicius

sunet Nadine Muse

muzică Ludovic Bource

cu Jean Dujardin, Bérénice Bejo

 

 

 

de Andreea Mihalcea

 

De la premiera de anul trecut de la Cannes, în presă s-a vorbit enorm despre „The Artist”.  A fost multi-premiat și a avut parte de o campanie de promovare aproape ostentativ de generoasă. Cu alte cuvinte, și-a primit porția de aplauze, din acelea cu „A” mare.  Dar este „The Artist” – un film alb-negru mut (aproape în întregime) – senzațional în sine sau contextul cinematografic actual este cel care îl propulsează și îi gonflează din merit, transformându-l într-o senzație?

M-am tot gândit cum aș putea să evit plasarea lui într-un context, dar cred că e un non-sens să o fac pentru că numai ideea de a face un film mut astăzi, când succesul de box-office este în mare parte legat de nivelul de sofisticare tehnologică, mi se pare mie și, probabil oricui, un gest de îndrăzneală în sine. Când spun context cinematografic actual, fără să mă lansez într-o analiză imposibilă a ceea ce ar însemna asta, mă gândesc la două, trei locuri comune și anume la dominația financiară a cinemaului hollywoodian, la îmbrățișarea uneori stearpă a filmelor de art-house prin festivaluri și la extinderea influenței 3D-ului. Primele două sunt stări de fapt care există de la începutul cinemaului, iar apariția filmelor în 3D ar putea foarte bine să reprezinte unul dintre acele salturi sintactice care au loc once in a while în dinamica unei arte, așa cum s-a întâmplat cu sonorul începând cu 1927 – the main issue în „The Artist”, de altfel.  Deci, contextul este unul eclectic – cum ar fi și de așteptat în momentul în care un domeniu este suficient de bine dezvoltat – și cumva, demersul regizorului lituanian probabil că pare de-a dreptul logic dacă gândim în termeni de suntem-în-post-modernism-să-facem-ceva-să-rupem-gura-târgului-și-în-Europa-și-în-America-dacă-se-poate. Dar să presupunem că nu gândim în termeni atât de reducționiști, să ne înclinăm cuminte capul în fața unei pastiște corect executate și să recurgem la o scală epidermică și greu de contestat, cea a plăcerii personale din timpul vizionării pentru a discuta despre „The Artist”.

Mă întreb astfel dacă filmul lui Hazanavicius este mai mult decât o construcție de paie, mai mult decât un produs bine marketizat, dacă e delicios, dacă stârnește admirație sau desfătare de orice fel și în fine, dacă e un nostalgia film care dincolo de faptul că a fost, probabil, făcut din nostalgie, poate să o și declanșeze.

Story-ul, pe scurt, curge în felul următor. Cariera unui star al filmelor mute, George Valentin (Jean Dujardin) se cutremură treptat sub greutatea apariției sonorului – fenomen pe care nu îl înțelege și pe care îl disprețuiește – iar el însuși este lăsat în urmă în această întrecere, care nu se termină niciodată și a cărei miză este accea de a te afla sub luminile rampei. O fată oarecare, Peppy Miller (Bérénice Bejo) pe care el însuși o promovează – aproape accidental – și de care ajunge să se îndrăgostească, devine the next best thing, jucând în filme vorbite, eclipsându-l. Ca orice primadonă, George acceptă cu mare greutate pierderea statutului, așa că încearcă să facă un film mut pe cont propriu, după ce râde în prealabil în nasul producătorului său, fascinat de ideea de a face talkies. Poziția sa de om împotriva curentului și de star care vrea să rămână un star în afara studioului este, firește, una dezesperantă și sortită eșecului. Mai vine și criza economică – deci dă și faliment după ce și-a investit toți banii în „Tears of Love” – și de la acest punct încolo, vedem degradarea acestui personaj accentuându-se din ce în ce mai mult. Peppy îl salvează în final de la sinucidere și vine cu soluția salvatoare de a face împreună numere de step (!) și totul se termină cu bine (!).

Rezumarea story-ului de una singură nu face în niciun caz dreptate filmului. Personajul lui Dujardin este unul bogat și e menit să omagieze nu numai actori care au intrat în declin din cauza apariției sonorului, cât mai ales personaje-actori celebre. George Valentin este o re-prezentare, având câte puțin din Norma Desmond („Sunset Boulevard”, regie Billy Wilder, 1950), câte puțin din Norman Maine („A Star Is Born”, regie George Cukor, 1954) și respectiv ceva din Margo Channing („All About Eve”, regie Joseph L. Mankiewicz, 1954) – apropo de ucenici dornici să fure locul idolilor – la care se adaugă o mustață-rândunică și un reliable animal sidekick – un Jack Russell Terrier (aceeași rasă de câine care era mascota firmei „His Master’s Voice”). Citarea acestor personaje devenite deja arhetipuri este una intenționat imprecisă (ceea ce Fredric Jameson numește elusive plagiarism), iar capacitatea lui Hazanavicius de a le încorpora este de admirat. Căutarea și reciclarea iconicului este indiscutabilă. Însă, spre deosebire de personajele acestea din anii ‘50, cele din „The Artist” apar ca niște creaturi bidimensionale, din carton (oricât de fâșneață ar fi Bérénice Bejo), care ilustrează în mod demonstrativ stereotipuri. Gloria Swanson, James Mason, Bette Davis, Judy Garland erau the real deal. Ei chiar erau, de-adevăratelea, who they claimed to be. Iar asta nu e ceva peiorativ la adresa personajelor din „The Artist”. E o comparație foarte la îndemână iar rezultatul ei e, poate, de așteptat, având în vedere că regula jocului s-a schimbat. Dar chiar și-așa, după ce vezi „The Artist”, nu există nimic de talia unei replici care să rămână cu tine de felul „I am big. It’s the pictures that got small.” sau „Fasten your seatbelts, it’s going to be a bumpy night!.”

Și sunt câteva momente care strigă după atenție (de fapt, senzația e general valabilă), cum ar fi visul lui George – în care tot ce este ambianță (zgomotul unui obiect scăpat, vântul prin copaci) se aude, mai puțin vocea sa – tragerea mai multor duble dintr-un film în care dansează cu Peppy, atunci când era doar o figurantă -, dansul celor doi în oglindă fără să o știe, întâlnirea lor de pe scările studioului – secundată de coregrafia mișcării oamenilor din studio care forfotesc aproape absurd.

Una e să nu obții iconicul și alta e să servești secvențe îmbibate de patos simulat prin care mai dă din coadă, din când în când, câinele aghiotant. Filmele mute – drame, comedii, pantomime – toate emană, privind retrospectiv, patetism, dar unul autentic. De cele mai multe ori, între actorul de film mut și spectator va exista un moment de stranietate, în sensul că  acesta din urmă ar asista la ceva nefiresc și în același timp grațios, stări care nu știu dacă sunt declanșate numai de poziționarea retrospectivă sau de gâjâitul acela specific filmului mut. Poate că are de-a face și cu patetismul care este numai al acelei epoci și în care – cel puțin așa înțeleg eu din realizarea filmului „The Artist” – societatea post-modernă nu mai crede. Pentru mine, George Valentin nu trece prin nicio dramă. Și nu spun că ar trebui să treacă. Constat numai că nu se mânjește în nici un fel. În momentele cele mai low, vede – din cauza alcoolului – pigmei. Ceea ce e foarte amuzant, dacă te gândești, aiurea, că Nicholas Cage, care întruchipează un escroc obsesiv-compulsiv în „Matchstick Men” (regie Ridley Scott, 2003) spune „Pygmies! Pygmies!” de fiecare dată când o ia bazooka la vale și își pierde controlul. Revenind la „The Artist”, nu susțin că lipsa patetismului îl face mai prost, sau că inserția momentelor comice ar fi nefuncționabilă, mă gândesc doar la ce se pierde când citezi filme și arhetipuri, pentru că, din păcate, de pe urma a ceea ce ar fi trebuit să fie un joc extrem de delicios,  eu, una, nu m-am ales cu mare lucru.

Mă scuz de pe acum pentru sentențiozitate, dar nu pot să scap de senzația că „The Artist” este un soi de clonă fără viață, un exercițiu de stil steril destul de neingenios. În filmele mai vechi (anii ’70, ’80) în care sunt plasate referințe, ele sunt, de obicei, mai precise și ceva mai ascunse vederii, în așa fel încât, o dată, să fie satisfăcută dorința și plăcerea regizorului/scenaristului și în al doilea rând, cea a spectatorului care caută și scormonește. Când ai de-a face cu un film despre filme, să alegi, ca scenografie, titluri de film sugestive, proiectate pe firma luminoasă a cinematografului pe lângă care personajul tău tocmai trecea sau afișe, nu e ceva nou sub soare și, de regulă, funcționează, în termeni de plăcere. Hazanavicius apasă pe accelerație și în această privință, marcând mereu că filmul care rulează este legat de diegeză. Lăsând la o parte secvența premierei concomitente a ultimului film cu George Valentin și a celui de debut al lui Peppy Miller (similar cu ce se întâmplă în „A Star Is Born”) – unde era necesar – mai există cel puțin încă două: unul în care fostul star traversează strada după ce și-a vândut toate bunurile și e pe punctul de a fi călcat de mașină. Peppy îl urmărește din umbră, iar în spatele bărbatului, pe frontispiciul cinematografului, scrie „Lonely Star”.  Într-un alt rând, la scurtă vreme după ce femeia îl salvează, la un cinematograf rulează „Guardian Angel”.

Sunt detalii care exprimă o anumită consecvență stilistică demnă de apreciat și în fond, originalul, adică filmul mut, este o specie a stating the obvious-ului, ce-i drept, dar e una mai candidă, aș zice, decât filmul lui Hazanavicius. Nu contest că „The Artist” ar fi un produs bun, ci pur și simplu nu am senzația că m-aș afla în fața unui mare film.

 

(articol publicat în Film Menu #14 / martie 2012)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

A Dangerous Method (SUA – Germania – Canada – Elveţia 2011, regie David Cronenberg)

Vénus noire (Franţa – Italia – Belgia 2010, regie Abdellatif Kechiche)

A l’origine (Franţa 2009, regie Xavier Giannoli)

Metrobranding (România 2010, regie Ana Vlad, Adi Voicu)

Go Get Some Rosemary (SUA – Franţa 2009, regie Ben şi Joshua Safdie)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

About these ads

3 thoughts on “[Review] : The Artist

  1. Pingback: The Artist / Artistul (2011)

  2. Pingback: The Artist (2011) > Blog de Cinema

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s