sangue-do-meu-sangue-PANf

[Review] : Sangue do meu sangue

Sangue do meu sangue (Sânge din sângele meu)

Portugalia 2011

regie şi scenariu João Canijo

imagine Mário Castanheira

montaj João  Braz

cu Rafael Morais, Rita Blanco, Cleia Almeida

de Andra Petrescu

Drama de familie a regizorului portughez João Canijo se derulează molcom, însumând o serie de scene din viața de familie a Márciei, o mamă singură dintr-un cartier modest al Lisabonei. Cele două surse de conflict ale filmului sunt puse pe seama celor doi copii ai familiei, Joca și Claudia, pe care cele două femei îi protejează cu indulgență (comportamentul mătușii față de nepot) sau îi manipulează prin intrigi (relația mamă-fiică). Motivațiile personajelor, inspirate de tragedia greacă, implică un grad de rudenie sau o răzbunare personală, iar răsturnările de situație (cam două-trei) se datorează și ele unei legături sangvine. João Canijo a eliminat din film viața extra-familială sau profesională a personajelor pe cât posibil (există câteva secvențe în care João  se întâlnește cu Telmo, șeful său mafiot, și câteva la supermarketul unde lucrează Claudia), și și-a alcătuit filmul din interacțiunile personajelor.

Puținele evenimente se desfășoară într-un plan secundar și apar ca informație prin povestire sau reies din dialogurile conflictuale, și asta pentru că aici cauza contează mai puțin decât efectul pe care îl produce. De exemplu, Joca, fiul delincvent al Márciei, nu e arătat săvârșind infracțiuni, dar acțiunile lui „profesionale” provoacă evoluția dramatică a relației cu mătușa lui. Filmul nu urmărește cum acționează banda de infractori în cartier, ci interacțiunile umane generate de acest tip de societate. Tristețea mătușii Ivete e enunțată în scenele pe care le împarte cu nepotul ei – ea însăși își face autoportretul cu ironie -, dar cum anume se desfășoară viața ei nu e arătat. Cu toate că influențele cartierului (ca tip de societate cu regulile ei proprii) se simt în organizarea narațiunii și sunt o cauză importantă pentru felul în care relațiile evoluează, regizorul păstrează personajele în interioare, în situații intime în care spectacolul se datorează, în mare, expresivității actorilor și interpretării lor. De fapt, narațiunea escaladează odată cu evoluția relației unui cuplu de personaje: mamă-fiică, amant-amantă, mătușă-nepot, iubit-iubită.

Dialogurile, forța motrice a filmului și atracția lui principală, au fost completate pe parcursul a doi ani, în timpul unor workshop-uri asemănătoare celor ale lui Mike Leigh; replicile nu sunt interesante prin informația nouă despre viața de cartier, după cum observă R. Koehler, care acuză banalitatea subiectului, ci prin subtilitatea cu care aduc în prim-plan evenimente ce reprezintă cauza conflictului actual al unui cuplu de personaje. Lipsind filmul de evenimentele respective, Canijo conferă poveștii un grad de subiectivitate și o opacitate pe care spectatorul nu o poate înlătura. Povestea spusă de mamă pentru a-și salva fiica (sau cel puțin cu intenția sinceră de a o salva) e incredibilă (necredibilă) dar teoretic onestă, și totuși nimic nu o confirmă. Singurătatea lui Ivete e copleșitoare așa cum o redă actrița, dar din nou, tot ce se știe despre ea e, de fapt, un autoportret lipsit de comentarii din partea autorului sau de momente ce ar putea clarifica obiectiv situația ei. Personajele devin un fel de naratori ai filmului, iar poveștile lor şi  motivațiile pe care și le repetă unii altora sunt imposibil de verificat.

La nivelul scenariului, Canijo se joacă cu realitatea personajelor, cu viziunile fiecăruia despre propria viață, reducând povestea la replici și relații umane; intimitatea interioarelor creează o falsă impresie de sinceritate a poveștii. Intimitatea și nivelul de subiectivitate al scenariului contrastează cu obiectivitatea cadrelor-secvență, pe care regizorul le filmează de la distanță, ca și cum ar fi un martor invizibil al dramelor familiei Márciei. În timp ce două personaje din primul plan își dispută problemele, în planul îndepărtat altele două își continuă propria relație, vocile lor suprapunându-se cu cele ale actorilor din primul plan. Planul îndepărtat e bine delimitat de liniile trasate de ușă sau fereastră, sau efectiv se suprapune ca în cazul discuției Márciei cu Beto, amantul fiicei, unde geamul transparent al cafenelei nu-i separă de povestea din spatele lor (ce pare a fi întâlnirea amoroasă a două femei). Uneori planul secund devine mai interesant decât cel principal, ca și cum ar  fi singurul semn că poveștile pe care le auzim au mai multe nuanțe decât pretind personajele.

(articol publicat în Film Menu #15 / iunie 2012)

Alte review-uri Film Menu

Ne change rien (Portugalia – Franța 2009, regie Pedro Costas)

O estranho caso de Angélica (Portugalia – Franţa – Brazilia – Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

A religiosa portuguesa (Portugalia – Franța 2009, regie Eugene Green)

Singularidades de uma rapariga loura (Portugalia – Spania – Franţa 2009, regie Manoel de Oliveira)

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s