A Burning Hot Summer 1

[ Review ] : Un été brûlant

Un été brûlant (O vară arzătoare)

 

Franţa – Italia – Elveţia 2011

regie Philippe Garrel

scenariu Philippe Garrel, Mark Cholodenko, Caroline Deruas-Garrel

imagine Willy Kurant

montaj Yann Dedet

cu Louis Garrel, Monica Bellucci

 

 

de Ana Banu

Un specialist în dramele existențiale ale artiștilor revoluționari, veșnic îndrăgostiți, regizorul francez  Philippe Garrel încearcă să ne povestească, într-un nou context, despre crizele existențiale în cuplurile mature și ce se întâmplă dacă ele eșuează.

Moartea ar fi unul dintre răspunsuri. „Un été brûlant” începe destul de sec, cu Frédéric (Louis Garrel) dând târcoale unei mașini în timp ce dă alcool pe gât, urmând să se sinucidă la volanul ei. Contrastul apare imediat cu scena nudității voluptoase a frumoasei Monica Bellucci. Filmul derulează un joc lent între nostalgia visătoare a relațiilor ideale – pe care femeile și le doresc – și banalul usturător al celor reale.

Frédéric este pictor și locuiește când în Italia, când în Franța, cu soția lui Angèle (Monica Bellucci), care este actriță. Momentele sunt narate din voice over de Paul (Jérôme Robart), un actor sărac, cu reminescențe de revoluționar. Paul apare inexplicabil în viața lui Frédéric, ca o muză trimisă pentru resuscitarea unui artist plictisit. Odată cu Paul, apare și Elizabeth (Céline Sallette), iubita lui, tot actriță. Pe baza unei prietenii încropite, cele două cupluri hotărăsc să își petreacă vara împreună în apartamentul lui Angèle din Italia, migrând de la Parisul agresiv al lui Sarkozy spre o Italie frumoasă, dar neinspirantă.

Interiorul apartamentului din Paris al cuplului căsătorit pulsează în culori care te fac să intri încrezător în flashback-urile care vor pune povestea cap la cap. Relevant mi se pare momentul în care Frédéric stă întins pe un chaiselong verde înconjurat de doi bărbați, ca doi psihologi în mijlocul unei vizite la domiciliu. Angèle intră la scurt timp în peisaj, iar prima interacțiune dintre ea și Frédéric este neașteptat de sterilă. El stă pe scaun în timp ce soția îi scoate o așchie din talpă, moment în care cei doi bărbați își încheie vizita straniu de scurtă și inutilă. Intimitatea dintre soț și soție nu devine convingătoare în niciun punct de-a lungul filmului, deși fantomele relației încep să iasă la suprafață. Unul dintre motive ar putea fi chiar personajul Frédéric, distribuit neinspirat lui Louis Garrel, care nu pare să fie în largul său în rolul de soț al unei femei mult mai mature.

Philippe Garrel nu pare interesat în a prezenta femeile într-o lumină modernă, mai puțin misogină. Ele sunt în continuare victimele bărbaților, iar în timpul puținelor conversații pe care le au vorbesc fie de haine, fie de bărbați. Parcă suntem într-o reclamă românească ieftină de fiecare dată când ne aflăm în preajma celor două femei. Într-adevăr, Angèle se salvează de la o căsnicie nefericită, însă o face pentru un bărbat care îi acordă ceva mai multă atenție. Un moment de libertate (feminină) este dansul lung și senzual al lui Angèle, care atrage rapid insulta lui Frédéric.

Relațiile conjugale și extra conjugale sunt subiecte prezente și în filmele mai vechi ale lui Philippe Garrel, însă spre deosebire de pasiunea vie dintre François și Lilie în „Les amants réguliers” sau François și Carole în „La frontière de l’aube”, Frédéric și Angele își consumă pasiunea în lamentări neconvingătoare în fața noilor prieteni, Paul și Elizabeth. Cuplul intrus își ignoră propriile drame până când soții se despart. Elizabeth, ca și Angèle, nu vrea decât să fie iubită și să umple cumva golul existențial din viața ei, care a făcut-o să încerce deja două sinucideri. După ce Angèle pleacă, Elizabeth găsește motivația să îl părăsească pe Paul pentru a nu mai sta într-o relație care nu face decât să-i adâncească golul. Crizele existențiale le sunt favoribile celor doi pentru că își salvează relația și chiar devin părinți, în timp ce Frédéric se îndreaptă spre momentul de la începutul filmului.

Dacă cele două relații nu ne conving, poate o fac cele de prietenie. Voice over-ul lui Paul ne spune de la început că i-a murit cel mai bun prieten, însă unde, când și cum s-a format prietenia asta solidă? Cei doi nu au niciun fel de chimie în conversație, iar situațiile prin care trec îi aduc cel mult la gradul de amici îndepărtați. Nici vara de dolce far niente din Italia nu cred că este răspunsul, însă Frédéric pare să se fi agățat de prietenia cu Paul, așa cum Paul pare să se fi agățat de banii și stilul de viață al lui Frédéric. Iar prietenia femeilor este, așa cum o numește și Paul, doar solidaritate între sexe. Ele sunt puse sub același acoperiș de către partenerii de viață și se adaptează situației.

Nu știu în ce măsură reușește Philippe Garrel să surprindă angoasele unei relații în proces de eșuare, pentru că personajele nu par capabile să acționeze, ci poate doar să vorbească despre a acționa. Nici vorbitul nu-i salvează de fapt, pentru că actorii sunt cumva deconectați de la replicile pe care le dau. Dar asta ar putea fi o caracteristică a personajului de film european sau o reinterpretare a alienării propusă de Brecht.

 

(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Les bien-aimés (Franţa – Marea Britanie – Republica Cehă 2011, regia Christophe Honoré)

Non ma fille, tu n’iras pas danser (Franţa 2010, regia Cristophe Honoré)

Play (Danemarca – Franța – Suedia 2011, regie Ruben Östlund)

L’Apollonide (Franța 2011, regie Bertrand Bonello)

Potiche (Franţa 2010, regia François Ozon)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s