[Eseu] : Gabriel Spahiu

Arta de a nu ști în actorie și în viață

 

de Gabriel Spahiu

 

Filmografie selectivă: „Moartea domnului Lăzărescu” (2005, r. Cristi Puiu), „Lampa cu căciulă” (2006, r. Radu Jude), „Marilena de la P7” (2006, r. Cristian Nemescu), „California Dreamin’ (nesfârşit)” (2007, r. Cristian Nemescu), „Film pentru prieteni” (2011, r. Radu Jude)


„In acting, it’s the best if you really don’t know!”

Jack Nicholson

Am ajuns actor după ce mi-am petrecut mare parte a adolescenței într-un domeniu al exactității, al rigorii, al definițiilor, al axiomelor, al teoremelor și-al corolarelor. Mai tot timpul, pe parcursul devenirii mele actoricistice și chiar și acum, am căutat, în mod leneș, dar destul de consecvent, mai serios sau mai în râs, niscaiva puncte de sprijin în această artă a actorului. Și cam mereu când credeam că mă pot bizui pe câte ceva, puneam piciorul pe punctul meu de sprijin, alunecam, cădeam și-o luam de la capăt.

Zilele astea de sărbatori am făcut niște investiții și mi-am cumpărat niște cărți despre arta actorului, m-am gândit eu să fie centrate mai pe film și-atunci m-am decis să iau americani. Am descoperit  câțiva profesori importanți de actorie, profesori de care nu auzisem până acum în vasta mea incultură de cafenea: Sandford Meisner, Stella Adler, Uta Hagen și încă câțiva apologeți, epigoni sau, după cum doriți, continuatori ai lor. Le-am răsfoit pătimaș cărțile, nu le-am studiat, nu le-am lucrat. Am recunoscut pe-acolo gânduri comune, altele noi… ce să mai vorbim: mult, mult material de studiu, de combătut, de experimentat, de înțeles…Și-ntr-unul dintre acești autori, Jeremiah Comey, găsesc eu ceea ce el numește: The Five Arts of Film Acting. Cele cinci arte ale actoriei de film ar fi (nu le-am tradus pentru că mi se pare că-n engleză sună mai clar și mai general):

Art of Concentration

Art of Not Knowing

Art of Acceptance

Art of Giving and Receiving

Art of Relating

Nu face subiectul acestui articol o discuție despre cartea asta, mă rog, autorul explică, exemplifică și argumentează foarte bine, zic eu, ce-i cu fiecare din aceste cinci arte, ce înseamnă ele pentru arta actorului și cum le-am putea exersa. Și ajung la al doilea capitol: Arta de-a nu ști… Capitolul se referă la faptul că într-un act scenic, pentru a-i asigura prospețimea, pentru a fi „hic et nunc”, „aici și acum”, adică „acolo și atunci”, actorul ar trebui să intre în poveste fără să premediteze, fără așteptări, fără să știe ce-o să i se întâmple și, implicit, fără să știe ce-o să facă. Să reacționeze la ce se întâmplă în scenă ca și cum totul i s-ar întâmpla prima oară. Nu? Spectatorul ar trebui să aibă impresia că este martorul unei întâmplări ce se petrece de-adevărat și pentru prima dată în fața lui sau, în fine, la o întâmplare care s-a petrecut astfel și-a fost înregistrată de-o cameră. Greu, oameni buni, grea misia de actor! Mai credeți dumneavoastră că este așa ușor să fii actor, că treaba asta nu este o artă?

Dar mergem mai departe, revenim la pofta mea de a ști și-n definitiv, la dorința noastră umană de-a cunoaște, mai revenim la matematicianul ratat din mine și la tendința lui de-a generaliza și punem problema: cum ar fi sau ce-ar putea să fie Arta de a nu ști… în viață. Iată un subiect de reflecție, zic eu, demn de filozofi adevărați. Mi-aduc aminte, din nou în vasta mea incultură de cafenea, de Socrate, de un actor și un chanson, „Maintenant je sais” al lui Jean Gabin, dar nu-i atât de important, important este că încep să cuget. Și-ncep să cuget că-n definitiv, în viața asta a noastră, mai tot timpul vrem să știm și de fiecare dată când mai „știm” câte ceva, mai îmbătrânim un pic și de fapt tot nu știm. Și pe măsură ce îmbătrânim vrem să știm tot mai mult și avem impresia că știm tot mai mult. Mă uit în jurul meu și văd mulți oameni care „știu”, foarte puțini care-și dau seama că nu știu și doar câțiva care au curajul să recunoască și să-și recunoască ne-știutul.

Grea această permanentă negociere dintre nevoia de cunoaștere, de sprijin, de siguranță și aceste interminabile plonjări în necunoscut. Cum să accepți la infinit că ceea ce azi îți apare adevărat, mâine ți se poate dovedi fals și poimâine din nou adevărat? Cum să accepți la infinit că te-ai înșelat? Și la un moment dat obosim să tot nu știm și decretăm că „știm” și-ncepem să ne lăudăm, să ne batem cu pumnii în piept și să ne predicăm „adevărurile”. Atunci am devenit nu numai neștiutori, dar și periculoși. Feriți-vă de oamenii care „știu”… dar, mă rog, cu măsură! Și-atunci întreb… Nu este într-adevăr o artă să trăiești acceptând că nu ști? Nu trebuie oare să facem o artă din neputința noastră de a ști? Îmi vine în gând Borges, despre care se zice că din cauza marii sale pasiuni pentru lectură și, deci, pentru cunoaștere și-a dorit toată viața să fie înconjurat de cărți, iar când visul său s-a împlinit și a fost numit director al Bibliotecii din Buenos Aires… a orbit. Atunci a scris: „Nimeni să nu reducă la lacrimi și reproșuri această demonstrație de măiestrie a Domnului care, cu magnifică ironie, mi-a dat în același timp cărțile și noaptea…” Unul din paradoxurile artei actorului, al vieții însăși… Niște orbi numiți directori ai bibliotecii lumii ce ne înconjoară…

 

(articol publicat in numarul al 4-lea Film Menu / februarie 2010)

 

Alte eseuri Film Menu:

Ana Ularu

Ioana Flora

Dragos Bucur

Maria Popistasu

Radu Jude

Alexandru Potocean

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s