[Review] : Sib

Sib (Mărul)

 

Iran, Franţa 1998

regie Samira Makhmalbaf

scenariu Samira Makhmalbaf, Mohsen Makhmalbaf

imagine Mohamad Ahmadi, Ebrahim Ghafori

montaj Mohsen Makhmalbaf

cu Massoumeh Naderi, Zahra Naderi

 

de Tudor Buican

 

„Sib” („Mărul”), filmul de debut al Samirei Makhmalbaf, e un manifest pentru libertatea femeii iranience. Povestea este a două surori, fiice a unui cuplu de bătrâni șomeri. Acestea, după ce au crescut până la 12 ani închise în casă, în spatele unor gratii, descoperă lumea exterioară și încearcă să-și găsească locul în ea.

Astfel, sunt urmărite gesturile simple ale acestora – prin care încearcă să se definească, pe care le descoperă singure -, precum: spălatul de rufe, măturatul curții, pieptănatul părului, mâncatul unei înghețate, folosirea banilor etc.

Acest val de descoperiri e deschis de o scrisoare a vecinilor familiei, trimisă Serviciului de Asistență Socială pentru a le lua pe fete. Singurul mod în care familia mai are dreptul de a le păstra pe fete este dacă le oferă libertate, și mai apoi educație. Și, poate în mod ciudat, chiar dacă fetele la început abia își pot rosti propriul nume, ele înțeleg ce se vorbește în jurul lor și chiar dacă nimeni nu stă să le învețe mai nimic, ele se descurcă singure. Astfel, abilitățile unui om normal sau ale unor femei în devenire sunt prezentate ca înnăscute în niște fete ajunse bolnave mintal din cauza familiei şi a culturii din care fac parte.

Și totuși, povestea nu e o melodramă, o încleștare între forțele binelui și cele ale răului, ale opresorilor și victimelor care se luptă pentru a-și recupera normalitatea. Văzând de mai aproape situația familiei, fiecare membru al ei apare mai degrabă ca o victimă a contextului. Mama e oarbă, deci nu poate avea grijă de nimic din jurul ei (în același timp reprezintă tradiția strictă, având capul acoperit în totalitate pe tot parcursul filmului și fiindu-i frică de schimbare). Tatăl primește bani și ceva de mâncare de la oameni ca să se roage pentru aceștia. Educația lui e sumară și tradițională și acesta e singurul mod de viață pe care îl cunoaște. Felul în care se poartă cu fiicele sale se datorează unui manual de creștele a fetelor și poate fi rezumat printr-o frază: fetele sunt ca florile. Dacă soarele strălucește deasupra lor ele se ofilesc și apoi mor. Soarele e reprezentat de bărbați.

Totuși, grija părinților e vizibilă mereu, prin compromisurile pe care sunt dispuși să le facă, prin felul în care se agață de orice ca să își crească singuri copiii, având onoarea intactă, și culminează prin tăierea gratiilor de către tată după ce acesta e închis de femeia de la asistență socială în locul fetelor, cu promisiunea că dacă închisoarea nu e distrusă, copiii le vor fi luați.

Setea de cunoaștere a fetelor e dirijată de instincte; în special de foame și poftă: foamea de mere reprezentând setea de cunoaștere. Cumpărarea unor mere, prezentată în mod indirect, reprezintă un moment de maturizare, fiindcă presupune orientare în spațiu și înțelegerea folosirii banului, și mai apoi, de aici, trecerea la relații sociale normale, de prietenie cu alte fete, realizate prin a împărți.

Eliberarea lor e un proces total care transformă întreaga familie. Fetele vin cu noile prietene să își ia tatăl să le cumpere un ceas (nevoia de timp), și până la urmă sunt cele care îl eliberează pe acesta din închisoarea lor, reușind să deschidă singure lacătul. În urma lor rămâne mama oarbă care face un lucru obișnuit, și anume vorbește cu ele când acestea nu sunt acolo. Nevoia de libertate a familiei e punctată de cadrul de final, când după o încercare îndelungată și marcată de frică de a-și păstra fetele alături, mama oarbă pune și ea mâna pe un măr.

Contribuie la felul imparțial de a observa lucrurile și de a oferi soluții și faptul că actorii sunt chiar persoanele reale din povestea care a stat la baza filmului, ei având astfel șansa de a pleda pentru cauza lor, dar și prin faptul că sunt alternate momentele de ficțiune și cele documentare.

 

Alte review-uri Film Menu:

Nanayo (Japonia – Franţa 2008, regie Naomi Kawase)

Ziua în care am devenit femeie (Iran 2000, regie Marzieh Makhmalbaf)

Zanan-e bedun-e mardan (Germania – Austria – Franţa 2009, regie Shirin Neshat)

Copie conforme (Franţa – Iran 2010, regie Abbas Kiarostami)

Dayereh (Iran – Italia – Elveţia 2000, regie Jafar Panahi)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s