La teta asustada (Laptele deznădejdii)
Spania, Peru 2009
regie, scenariu Claudia Llosa
imagine Natasha Braier
montaj Frank Gutierrez
muzică Selma Mutal
cu Magaly Solier, Susi Sanchez
„La teta asustada”, câștigătorul Ursului de Aur anul trecut la Berlinale, este o experiență stranie și tulburătoare. Frumusețea filmului rezidă într-o manifestare vie de culori și asociații vizuale care lovesc visceral. În spatele cadrelor îndelung căutate se simte direcția unei cineaste; există însă la anumite femei-autor predispoziția către o exagerare a importanței conferite aspectului formal și către intelectualizarea abuzivă a imaginii. Claudia Llosa nu poate fi condamnată de aceste lucruri deoarece metaforele vizuale din filmul său nu conduc către o explicare rațională a subiectului printr-o închistare a semnificațiilor în simboluri, ci spre definirea unor stări subiective ale personajului.
Fausta este o tânără care, trecută chiar de adolescență, se teme să iasă neînsoțită din casă. Mama sa, violată în timpul conflictelor cauzate de gruparea teroristă „Calea luminoasă” („Sendrero Luminoaso”) în Perù-ul anilor optzeci și nouăzeci, i-a transmis fetei groaza față de bărbați. Ea îi evocă Faustei experiențele durerose prin cântecele pe care le improvizează în Quechua, limbă vorbită de locuitorii din Anzi. Rezonanța arhaică a cuvintelor și melodiile șoptite care par să vină din adâncul personajelor fac ca secvența de început a filmului, de dialog cântat între mamă și fiică, să fie un moment de o mare sensibilitate și delicatețe.
Camera de filmat o încadrează frontal pe eroina care avansează speriată prin mulțimea de pe străzile aglomerate. Mișcările spasmodice ale Faustei și bretonul lung ce-i acoperă sprâncenele îi dau fetei o înfățișare fragilă, pe când privirea ce exprimă o ură tăcută și globii oculari înroșiți de vasele de sânge sparte alcătuiesc o imagine cu adevărat violentă. Din același registru al reprezentărilor șocante face parte și revelarea faptului că fata ascunde în vaginul său un cartof care să o protejeze de agresiunile fizice la care ar putea fi supusă. Tânăra taie regulat cu o foarfecă de unghii rădăcinile cartofului care se dezvoltă în corpul său și se extinde până în exterior.
Este admirabil că aversiunea pe care personajul din „La teta asustada” o resimte față de bărbați nu este împărtășită și de autoarea filmului. Aceasta ilustrează în filmul său diferite tipologii masculine – de la golănașul superficial, până la omul cumsecade și așezat. Însă faptul că bărbatul menit să-i infirme Faustei prejudecata față de sexul masculin este tocmai un grădinar sensibil care vorbește cu duioșie despre plantele pe care le îngrijește reprezintă doar una dintre naivitățile scenariului. Firul narativ central din „La teta asustada” este firav și pueril: găsindu-se singură după moartea mamei, Fausta este nevoită să iasă din țarcul casei materne și să se angajeze ca servitoare pentru a face rost de bani pentru înmormântare. Stăpâna casei în care tânăra muncește este o femeie educată și înstărită, dar trecută de prima tinerețe și acră; frustrarea ei cea mare vine din ratarea carierei de pianistă pe care și-ar fi dorit-o. Angajatoarea o aude pe tânără fredonând cântecele învățate de la mama ei și prospețimea acordurilor populare îi insuflă ideea unui pact: cu fiecare melodie cântată, servitoarea va mai primi o perlă dintr-un colier al său. Fausta își câștigă rând pe rând toate perlele, iar femeia obține ovațiile audienței pentru cântecele neobișnuite interpretate. Nedorind să împartă succesul, femeia o obligă pe Fausta să coboare din mașină pe străzile Limei, în toiul nopții, fără să-i mai ofere răsplata cuvenită.
Universul regizoarei Claudia Llosa, așa cum se conturează din cele două lungmetraje realizate până în momentul de față, „Madeinusa” (2006) și „La teta asustada” (2009) este unul absurd și cinic. Dacă umorul negru al autoarei și plăcerea de a înfățișa kitschul se mai disting doar în anumite momente din filmul realizat mai recent (ca spre exemplu, în înscenarea unor nunți fastuase în inima ghetourilor din preajma Limei) acestea erau elemente centrale ale primului său lungmetraj. Chiar subiectul lui „Madeinusa” are o natură comică: un student din capitală rămâne izolat într-un sat din munți în zilele în care locuitorii sărbătoresc „Timpul Sfânt”, intervalul dintre moartea lui Iisus pe cruce și învierea lui; cele două zile culminează în beții și orgii, sătenii considerând că în acest răstimp Dumnezeu e mort și nu-i poate vedea. „La teta asustada” este însă o operă mult mai ambițiosă a regizoarei decât primul sau film. Și Magaly Solier, actrița principală în ambele producții, trece de la o interpretare care amintea telenovelele în „Madeinusa” la un rol minunat interpretat în filmul apărut în 2009.
(articol publicat in numarul al 4-lea Film Menu / februarie 2010)
Alte review-uri Film Menu:
Dayereh (Iran – Italia – Elveţia 2000, regie Jafar Panahi)
Shirin (Iran 2008, regie Abbas Kiarostami)
Tetro (SUA 2009, regie Francis Ford Coppola)
Taking Woodstock (SUA 2009, r. Ang Lee)
Nanayo (Japonia – Franţa 2008, regie Naomi Kawase)
FILM MENU 