Olivier Olivier

[Review] : Olivier, Olivier

Olivier, Olivier

 

Franţa 1992

regie şi scenariu Agnieszka Holland

imagine Bernard Zitzermann

muzică Zbigniew Preisner

cu Gregoire Colin, Francois Cluzet

 


 

de Cristian Smeu

 

Când privim un film, privim însăși realitatea juxtapusă pe peliculă, reprezentând o altă realitate. Faptul că realitatea finală, cea reprezentată, se apropie mai mult sau mai puțin de cea de zi cu zi – realismul – ține de natura intimă a autorului. Însă atunci când acest lucru se întâmplă, rezultatul e unul spectaculos. Metoda de realizare a filmului devine, în același timp, destinația sa finală. Un cineast realist își găsește reperul în ceea ce se întâmplă cu adevărat, în realitatea care chiar are loc – realitatea concretă. Însă nimic nu este mai concret decât propriul eu. Pentru un cineast realist, importante nu sunt străzile, copacii, blocurile – ci, în primul rând, sinceritatea sa față de sine însuși. Realul nu se poate dedubla între autor și om; el e unul singur și a face film realist înseamnă a te diseca constant în căutarea lui.

Obsesia pentru adevărul propriu, tradus aici ca autentic și primordial, este un demers care își găsește cel mai apropiat model în credință. Dedicarea totală, până la abandonul propriei entități, pentru găsirea realității de facto, adică a lui Dumnezeu; și dedicarea totală, până la abandonul propriei entități autoriale, pentru găsirea realității de facto, adică a entității concrete, non-autoriale, a omului. Între acești parametri consider că operează un anumit tip de realism est-european, legat inexorabil de credință – puritatea formei și abandonul în autenticitate, dobândite prin călugărirea stilistică și conceptuală a eului pentru a obține, prin purificare, un adevăr.

„Olivier, Olivier” este un film de o sinceritate frustă și brutală, specifice unei rugăciuni. Omul non-autor, Olivier, copilul iubit, născut nucleu de coeziune familială, dispare la nouă ani. Șase ani trec, și când nimeni nu se aștepta e descoperit și reîntors în sânul familiei. Însă în ciuda apariției fiului regăsit, jucat dezinvolt de enigmaticul Grégoire Colin, scindarea a avut deja loc, iar personajele, dezintegrate emoțional unul de celălalt, continuă să trăiască îngrădite în rămășițele cadavrului familial, incapabile să i se sustragă. Până și tatăl, singurul care a încercat, prin abandon, să se salveze, se întoarce imediat în spațiul emoțional pe care mărturisește că nu l-a abandonat niciodată.

Filmul lui Holland este o incizie adâncă în interiorul relațiilor familiale. Realismul ei e unul crud, feminin prin iubirea auto-mutilatoare căreia i se dedică. Personajele ei se revoltă, comunică, se zbat, se confruntă constant, direct și necruțător, într-o permanentă luptă pentru iubire. Își explicitează sentimentele unul față de celălalt și, încolțițe, devin necruțătoare. Sunt definite și există, în cea mai mare parte, prin prisma relațiilor dintre ei.

Elisabeth, care trăiește numai prin și pentru Olivier, este o femeie puternică, dominată însă de teamă și anxietate. Își manipulează copiii să o iubească și își manipulează soțul – moral, emoțional și în cele din urmă sexual – să îi rămână alături. Când Olivier dispare, scăpată de sub control, se aruncă asupra celorlalți doi, pe care îi acuză de dispariția lui. Înnebunește, și întoarcerea lui Olivier are pentru ea consistența unui vis – își reia mecanic rolurile de amantă și mamă însă ea, femeia, a încetat de mult să mai existe.

Nadine, sora mai mare, este într-o permanentă competiție pentru iubire cu fratele ei, unde înfrângerea devine suportabilă numai prin propria lui iubire – care îi conferă un statut special. Fetița egoistă și neputincioasă de la începutul filmului, desfigurată de durerea pierderii singurului om care o iubea (mama și tatăl fiind prea preocupați de Olivier și de ei înșiși) se învinuiește pentru dispariția lui și se torturează în secret, în podul casei, rugându-se să fie salvat. Are în același timp grijă de mama ei, nebună și abandonată, cu care dezvoltă o prietenie sinceră, trădată de reîntoarcerea lui Serge și reluarea legăturilor conjugale. Puterile ei paranormale sunt apogeul unei metamorfoze nereușite, o manifestare  – la fel ca extratereștii din câmp și ritualurile din pod – a credinței în forma ei infantilă, ignorantă. Nadine este sceptică la reapariția lui Olivier, însă iubirea carnală dintre cei doi, avându-și rădăcinile în îmbrățișările nocturne din copilărie, începe să dea sens existenței sale la fel cum iubirea pentru frate o făcea demult. În momentele de criză comunică prin scris cu fratele ei – și nu cu tatăl, așa cum crede acesta – iar spre sfârșit, când îl privește și scrie pe fereastră JTM, sentimentele ei sunt dezarmant explicitate. Rolul ei e purtat minunat de Marina Golovine, care se plasează la granița dintre copilărie și maturitate sexuală, afișând o seninătate necruțătoare, spulberată metodic prin desele accese de egoism și gelozie.

Serge este tatăl frustrat și obosit, complexat financiar și social, aflat la granița dintre a se dedica trup și spirit familiei, devenind salvatorul ei, sau a o abandona definitiv, recunoscându-și impotența. Dintre toți patru el își resimte cel mai acut neputința și este, în ierarhia emoțională, pe ultimul loc. Într-un fel este singurul care înțelege ce se întâmplă, însă agresivitatea și brutalitatea propriilor emoții îl fac să rămână incapabil a schimba ceva.

Ambii Olivier sunt personaje enigmatice, despre care nu aflăm prea multe. Olivier o iubește pe Nadine, sora mai mare, iar noul Olivier o iubește pe tânăra Nadine. Micului Olivier îi este frică de întuneric, vrea să doarmă cu mama și este înspăimântat de poveștile fantastice ale surorii sale. Olivier cel reîntors e îndrăzneț, inteligent, manipulator, un golan pungaș – opusul copilului de odinioară. Ascunde ceva profund și pare dispus să se lase salvat – cel puțin de față cu ceilalți. Fascinat de intensitatea emoțiilor care converg către el, devine absorbit de familia pe care n-a avut-o niciodată. Dilema identității lui persistă până la sfârșit, și în final rămâne irelevantă.

Sfârșitul concretizează starea permanentă din film – imposibilitatea redobândirii a ceea ce nu a fost vreodată, însă a cărei amintire bântuie pentru totdeauna  fericirea. Agnieszka Holland își disecă personajele nu cu rigiditatea canonică a unui romano-catolic, ci prin prisma cruzimii omului care se abandonează pe sine pentru un adevăr pe care, anticipăm cumva în scenele cu bicicleta, nu îl va găsi niciodată. Acest film ascunde sinceritatea dezumanizantă a femeii care își bate fiica spunându-i că ar fi vrut să dispară ea în locul lui Olivier, pentru a o lua apoi în brațe și a o săruta cu lacrimi în ochi, spunându-i că o iubește. E un tip de realism penitent și auto-destructiv; un tip de sinceritate fără limite, în care totul e permis, inclusiv crima.

 

Alte review-uri Film Menu:

The Way Back (SUA 2010, regie Peter Weir)

Carlos (Franţa – Germania 2010, regie Olivier Assayas)

Ne change rien (Portugalia – Franţa 2009, regie Pedro Costa)

Das weisse Band (Austria-Germania-Franţa-Italia 2009, regie Michael Haneke)

Jodaeiye Nader ay Simin (Iran 2011, regie Ashgar Farhadi)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s