Go! Go! Go!

[Review] : Go! Go! Go!

Go! Go! Go!

 

SUA 1964

regie Marie Menken


de Dan Angelescu

 

Dacă despre mulți cineaști se poate spune că se adaptează mediului pe care l-au ales, exact opusul trebuie precizat despre Marie Menken – mediul se adaptează pentru ea. Un nume important pentru avangarda americană, dar deseori lăsat în umbră în favoarea canonului format din artiști pe care i-a marcat, din motive ce uneori țin doar de prolificitate sau de patosul cu care aceștia și-au susținut capitalul artistic, Menken rămâne o prezență discretă în istoria filmului, una tratată nu cu o apreciere pură, ci cu simple reverențe distante. Până la urmă, toţi cei de pe propria-i scenă o omagiază: Stan Brakhage, Kenneth Anger, Jonas Mekas sau Maya Deren declarându-i influența ca primordială. Aprecierile acestora nu denotă că filmele ei sunt relevante doar în propriul context, ci subliniază deschiderea față de colegi, cu care a colaborat în numeroase ocazii. Pentru ceilalți, însă, în afară de câteva retrospective ce i-au fost dedicate, Marie Menken rămâne probabil un mister.

„Go! Go! Go!”, cu cele 12 minute ale sale, este unul dintre cele mai lungi filme ale lui Menken. Înțelegerea intuitivă a camerei de mână și a posibilităților pe care le conferă unui cinema care se vrea exhaustiv este primul element recurent în această filmografie; calitatea descriptivă a vizualului ca șablon al unor componente ce împreună se țes pentru a crea o imagine mai amplă este un altul; ambele se regăsesc în filmul ce construiește imaginea unui oraș (în acest caz, New York-ul) din particule fast-forward. Prin această derulare rapidă a cotidianului, autoarea filmului observă obiceiuri devenite banale în forma lor obișnuită, dar care capătă alte proporții când sunt desfășurate într-o repetiție obsesivă, repetiție ce le caracterizează, de altfel, dar care în mod normal nu este vizibilă sau, cel mult, este restrânsă în filme la un simplu schelet, ca acțiune de fundal.  Mașinile par a se încăleca, vapoarele sunt într-o cursă, iar mai multe bănci stradale devin parcă repetiția metamorfozată a aceluiași obiect.

Tratat ca un exercițiu formal, filmul poate părea redundant astăzi, dar pentru perioada în care a fost realizat, acest gen de observație explora zone noi. Cum se menține, însă, sau ce poate oferi nou acum? Obiectele și acțiunile de zi cu zi sunt transformate prin mișcare, dar transformarea lor nu este vreodată definitivă, ci arată ca o tranziție continuă. Filmul nu funcționează nici ca o înșiruire de forme abstractizate, ca la Len Lye, dar nici nu este un comentariu la adresa societății mecanizate/tehnologizate, în spiritul lui „Koyaanisqatsi”. De aceea „Go! Go! Go!” nu rămâne un  exercițiu sau un film cu mesaj impus și impunător, ci jonglează cu principiile vieții filmice a obiectelor, trecându-le de la statutul de decor inanimat la existențe proprii, cu trăsături și traiectorie. Paradoxal, prin această însuflețire a lor, ele devin recognoscibile pentru privitor, devin exemple familiare pentru propriile obiecte cotidiene, funcționând ca frânturi dintr-o memorie colectivă, dintr-un folclor urban durabil.

„Realistul vede numai fațada unei clădiri, contururile, o stradă, un copac. Marie Menken vede în ele mișcările timpului și ale ochiului. Vede mișcările suflului unui copac. O ploaie pe care o vede, o ploaie tandră, devine amintirea tuturor ploilor pe care le-a văzut; o grădină pe care o vede devine amintirea tuturor grădinilor, a culorilor și parfumurilor acestora,” spune Jonas Mekas despre un film anterior al regizoarei, „Glimpse of the Garden”, dar citatul este aplicabil și asupra filmului în discuție. Nu îi poate fi negată, totuși, și o ambiție documentară binevenită, dar tind să cred ca rămâne mai degrabă un portret nedefinit al mișcării (sugerate încă din titlu, un fel de îndemn pentru mișcare – a camerei, a gestului filmării, a subiectelor, a transmutării), nu un portret al New York-ului. Să îți regăsești fuga zilnică în șantierele unui oraș al Americii anilor ’60 e puțin bizar, dar reconfortant.

 

Alte review-uri Film Menu:

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

Point Break (SUA, Japonia 1991, r. Kathryn Bigelow)

Hundstage (Austria 2001, r. Ulrich Seidl)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s