[Eseu] : Ioana Flora

Ioana Flora despre actorie

 

Filmografie selectivă: „Marfa şi banii” (2001, r. Cristi Puiu), „Pescuit sportiv” (2007, r. Adrian Sitaru), Periferic (2010, r. Bogdan George Apetri)

 

M-ai întrebat dacă am o metodă după care abordez un rol, dacă rolurile feminine sunt mai puţine decât cele pentru bărbaţi şi cum văd viitorul actorilor în cinematografia românească,vizavi de explozia tehnologică din cinematografia mondială…O să-ţi răspund prin prisma a două roluri: din „Marfa şi banii” (2001, r: Cristi Puiu) şi „Pescuit sportiv” (2007, r: Adrian Sitaru).

„Metoda” s-a conturat în timp. Ce pot spune e că fără Betty şi „Marfa şi banii”, de fapt fără experienţa lucrului cu Cristi Puiu, aş fi fost şi acum în ceaţă. Nu ştiu cum, dar am învăţat foarte clar ce se face şi ce nu se face în film. Am învăţat economia gesturilor, importanţa de a şti care e locul personajului tău şi să stai cu el în banca lui, să nu abuzezi de prezenţa unui obiect (cum a fost cu nişte ochelari de soare în „Marfa şi banii”, pe care i-am „jucat” în fiecare cadru în prima zi de filmare şi care au dispărut definitiv după ce Cristi a văzut seara materialul), să nu încerci în fiecare cadru să descoperi America, să-ţi găseşti momentele cheie din scenariu, în care să faci ceva spectaculos (eventual), în rest totul să decurgă normal sau cel puţin, aparent normal. Ca să dau un exemplu, fiind un personaj secundar, dar prezent mereu, aveam tendinţa să „mă bag” în cadru, să fiu sigură că „mă văd”. Numai că Betty exista ca să întărească prezenţa băieţilor şi povestea lor în film, ca un fel de personaj de coloratură, perfect justificat, de altfel. Deci, mă vedeam atât cât trebuia să mă văd. Mi-a mai plăcut ce a zis Cristi la un moment dat, că în viaţă lucrurile sunt ambigue, deci nu e: „ce e-n guşă şi-n căpuşă”, că oamenii nu spun ce cred, sau fac ce spun neapărat, că în spatele unei replici se poate afla un cu totul alt gând, sau că nu eşti întotdeauna sigur nici de ceea ce faci, nici de ceea ce spui. Şi asta mi-a dat mai târziu o libertate mai mare de a submina sau sabota unele replici sau situaţii scrise „ca la carte”, fără imaginaţie, în experienţe mai puţin fericite. Aşa că încep mai întâi cu întrebarea despre ce e filmul, ce poveste are, ce reprezintă personajul meu în economia poveştii, mi-l imaginez în linii mari, în funcţie de vorbele pe care le spune şi de lucrurile pe care le face. Şi, nu în ultimul rând, joc cu partenerul, adică nu cu cineva din imaginaţia mea, nici singură, ci cu omul din faţă. Sunt convinsă că dacă aveam alţi parteneri şi personajele mele ar fi fost uşor diferite. Apropo de „metodă”, în „Pescuit sportiv” a fost mai simplu de construit, pentru că personajul avea amploare şi avea gesturi „tari” din scenariu. Mai greu a fost cu „ce spune şi cu lucrurile pe care le face”, să le leg între ele şi să le justific. Şi aici m-a ajutat tot ce învăţasem la prima experienţă de film. Personajul mai mult ascunde decât arată. Adică tot ce spune sau face se pune sub semnul întrebării. Când am dat probe, Adrian (Sitaru) mi-a zis: „Asta trebuie să fie o tipă acră”. Ok – acră, dar de unde-i vine acreala? Nu se place pe ea, încearcă să fie altfel, dar nu poate?! De ce? Pentru că trăieşte într-o încurcătură sentimentală. Mai departe – are nevoie de un eveniment tare ca s-o facă să aibă curaj să-şi asume alegerile, să-şi părăsească soţul, să intre pe o nouă direcţie…Şi, din scenariu, care a fost foarte ofertant pentru partiturile actoriceşti, acest lucru tare chiar se întâmplă. Aveam, în concluzie, din ce să construiesc.

Despre rolurile feminine, ce să zic, cred că bărbaţii au roluri mai ofertante. Şi e de-nţeles, atât timp cât majoritatea scenariilor sunt scrise de bărbaţi. Asta o spun fără patimă sau răutate, e doar o concluzie. E logic să scrii despre ce cunoşti mai bine, mai în profunzime. Mă deranjează, totuşi, când văd (nu e neapărat o regulă, dar…) roluri feminine care nu au un istoric, sau măcar un prezent, ci sunt doar femeile de lângă personajul principal masculin – fără o identitate, fără o temă precisă, fără un „ceva”.

Cât despre filmele gen „Matrix”, cred că nu trebuie să ne speriem că se vor face curând în România. Şi poate e mai bine! De altfel, e de ajuns să ieşi pe stradă şi să te uiţi un pic la ştiri ca să-ţi dai seama că e absurd să te păcăleşti pe tine şi pe alţii făcând poveşti care nu te reprezintă.

 

(articol publicat in numarul al 4-lea Film Menu / februarie 2010)

 

Alte eseuri Film Menu:

Ioana Anton

Alexandru Potocean

Dragoş Bucur

Monica Bîrlădeanu

Gabriel Spahiu

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s