[Review] : Avatar

Avatar

sau

O salată de fructe exotice fără zahăr, scoasă de la congelator după 14 ani

 

SUA, Marea Britanie 2009

regie şi scenariu James Cameron

imagine Mauro Fiore

montaj James Cameron, John Refoua, Stephen Rivkin

sunet Christopher Boyes

muzică James Horner

cu Sam Worthington, Zoe Saldana, Sigourney Weaver


 

de Emilian Floareş

 

James Cameron a început să scrie scenariul pentru „Avatar” în 1995. După ce l-a terminat, a considerat că nu dispune de tehnologia necesară (şi nici de bani) pentru a-l face, aşa că a aşteptat ca povestea lui să poată lua forme tridimensionale în faţa spectatorilor ochelarişti, pregătiţi pentru marele eveniment al sfârşitului deceniului. Cunoaştem foarte bine filmele prin care realizatorul s-a făcut remarcat în urmă cu 10-20 de ani („Terminator 1&2”, 1984 şi, respectiv, 1991; „Aliens” 1986; „Titanic”, 1997), iar „Avatar” nu se deosebeşte prea mult de acestea: aceeaşi atenţie obsesivă pentru detalii, concept grafic şi spectacol vizual. Însă, în cazul de faţă naraţiunea nu se mai ridică la nivelul imaginilor prezentate, aşa cum obişnuia odinioară.

Acţiunea filmului se petrece în anul 2154 pe Pandora, o lună ce aparţine sistemului stelar Alpha Centauri. Populaţia umană se ocupă de exploatarea rezervelor minerale ale Pandorei în timp ce populaţia Na’vi, o rasă umanoidă indigenă, încearcă să reziste expansiunii coloniştilor, care ameninţă existenţa nativilor şi a ecosistemului Pandorei. Urmărim evoluţia personajului principal, Jake Sully (Sam Worthington), de la un veteran de război paralizat până la un tarzan supradozat cu neuromultivitamine albastre călare pe un balaur cu aripi bălţate (turucmactou parcă îi zice), ce se decide să participe în proiectul de interacţiune dintre oameni şi populaţia Na’vi cu ajutorul unui avatar, un corp modificat genetic asemănător nativilor Pandorei.

Povestea filmului este liniară şi întreţesută cu motive clasice, acţiunile personajelor fiind previzibile, lucru ce face ca toată cronologia evenimentelor să poată fi dedusă încă din spoturile publicitare ale filmului, înflorite de zecile de milioane de dolari pandorieni. Întâlnirea dintre două lumi a fost dezvoltată şi răsdezvoltată în multe alte filme, pentru a ne mai putea captiva atenţia, mai ales atunci când lumea nou-descoperită este pe cât de fantastică şi poetică, pe atât de superficial prezentată şi plictisitoare. În cazul de faţă, conflictul dintre populaţia umană şi cea Na’vi reprezintă o parabolă, destul de uşor de dedus, a colonizării diferitelor teritorii terestre de-a lungul istoriei, de la azteci până la pieile roşii. Pandora este o planetă plină de simboluri idealistice, adunate de prin toate filmele de acelaşi gen, atât de multe încât devine aproape falsă. Regăsim nenumărate motive din Robert E. Heinlein, Brian Aldiss (în special „Hothouse” şi trilogia „Helliconia”), Ursula K. LeGuin („The Word for World is Forest”), Serge Brussolo (ce tratează pe larg în „La Fièvre” subiectul „planetei vii”), Stanislaw Lem (tema „planetei inteligente” din „Solaris”) şi multi alţii. Sau alte motive mult mai recente, preluate cu uşurinţă chiar din jocuri video („World of Warcraft”) sau din filme precum „Matrix” (1999, regia Andy si Larry Wachowski). Dar unde se termină inspiraţia şi unde începe copierea mot-a-mot, nu putem spune cu precizie, cert fiind că cei neiniţiaţi în literatura sau în filmele S.F., vor rămâne cu gura căscată în faţa „Avatar” – ului showman-ului James Cameron.

Unul dintre cele mai importante criterii ale filmelor non-realiste (fantasy, science-fiction, etc.) pe care nu-l respectă lumea „Avatar” este acela că îi lipseşte ancora în realitate, iar singurele elemente realiste sunt mult prea banale pentru a compensa. Ca să putem relaţiona cu povestea din film, stratul realist subtil de la bază trebuie să fie mai solid, în timp ce în cazul de faţă, imaginaţia lui Cameron este atât de curajoasă şi atât de creatoare încât întreaga planetă Pandora devine aproape o aberaţie.

Motivul principal al invaziei Pandorei îl reprezintă un mineral unic în felul lui (unoptaniumul), care ar rezolva pentru totdeauna problema energiei pe Pământ. Pe lângă faptul că acest motiv îl putem întâlni în tot atâtea filme câţi graficieni a avut opera cameroniană, este foarte puţin probabil ca omenirea să poată ajunge pe o planetă atât de îndepărtată, fără să fi rezolvat deja cel puţin partea cu energia (şi să nu uităm că acţiunea se petrece peste 144 de ani). Iar dacă am rezolvat-o cu energia, de ce am mai avea nevoie de Pandora? O altă întrebare care face ca filmul să-şi piardă orice logică, fie ea şi science-fiction, se referă la motivul interacţiunii dintre oameni şi populaţia Na’vi, folosindu-se de avatari. Aflăm că oamenii au inventat acest avatar pentru o încercare de rezolvare pe cale diplomatică a situaţiei, dar cum de exact în momentul în care protagonistul  reuşeşte să câştige încrederea câtorva Na’vi  şi este pe cale de a stabili legătura energetică cu marele copac, colonelul îşi pierde minţile şi începe războiul, călcând în picioare zeci de ani de dezvoltare ştiinţifică şi zeci de milioane de dolari, care au fost investiţi la inventarea avatarului? Astfel, filmul este clădit fără o coloană vertebrală dreaptă, care să poată susţine tot restul invenţiilor regizorului, servindu-ne povestea centrală precum şi mărul discordiei dintre cele două civilizaţii fără nicio explicaţie raţională, povestea S.F. devenind necredibilă.

Chimia dintre Neytiri (Zoe Saldana) şi Jake funcţionează, iar Sigourney Weaver este aceeaşi ca-n „Aliens” (ba chiar şi începutul şi sfârşitului filmului se aseamănă cu „Aliens”), de unde putem conchide că jocul actoricesc este potrivit de bun, ţinând cont că actorii nu au avut un scenariu atât de greu, iar James Cameron este un regizor respectabil, care se poate face înţeles. Replicile personajelor sunt utile cât să ducă povestea mai departe, iar în ceea ce priveşte memorabilitatea lor se poate spune că sunt atât de des-întâlnite încât „Avatar” pare remake-ul tuturor filmelor în care subiectul îl reprezintă războiul dintre două lumi.

Imaginea, în special cea IMAX® 3D, este răsculătoare (aproape revoluţionară), iar cei părtaşi la efectele expresive şi poetice se vor simţi ca-n pragul trecerii dintre ani: foarte ameţiţi, distraţi şi orbiţi de avalanşele de afecte pirotehnice. Cascada elementelor vizuale este ieftină (artistic vorbind), aceasta nu compensează sub nicio formă concreteţea poveştii filmului, dar îşi face treaba nemaipomenit de bine, anume să ne ameţească şi să ne învârtească, să uităm pe ce planetă suntem. O planetă cu o floră, cu o faună, cu un popor aparte şi cu un limbaj şi mai aparte, care ne lasă fără grai, o adevărată bijuterie computerizată. Munţii plutitori ai Pandorei (inspiraţi din munţii chinezi Huang Shan), pădurea tropicală iluminată natural a Na’vi-lor precum şi coliziunile dintre aceştia şi maşinăriile distrugătoare sunt câteva dintre elementele imagistice ale filmului pentru care James Cameron (împreună cu cei peste o mie de oameni care au lucrat la efectele vizuale) îşi merită banii, nu şi laudele însă. Laudele merg către computer.

Coloana sonoră nu se face remarcată, semn că James Horner („Aliens”, „Braveheart” / „Inimă neînfricată” , r. Mel Gibson, 1995; „Titanic”) şi-a mai pierdut din vigoarea anilor ’80 – ’90 , ritmul şi efectele sonore având doar rolul de a menţine atmosfera specifică poveştii filmului, neieşind cu nimic în evidenţă, nereuşind să intipărească în mintea spectatorului nici măcar o melodie sau vreun fragment de partitură.

Filmul reuşeşte să ne ofere o mică escapadă (nu mai mare de 162 de minute) pe o planetă ideală, care, o dată ce ai văzut-o, nu-ţi mai prezintă un interes atât de mare pentru o revenire (chit că se pregăteşte şi un sequel). Singura modalitate prin care nu te poate dezamăgi (deloc!), este aceea de a-ţi închide procesul de meditaţie şi de gândire şi de a-ţi deschide la maximum capacele ochilor. Să sperăm că pe viitor se va ajunge la un echilibru între tehnica construirii filmului şi conţinutul acestuia, ca să nu ne mai întâlnim cu filme precum „Avatar”, care devin „cult movies” doar datorită tehnicii implicate şi a campaniei uriaşe de promovare, nu şi datorită ideilor exprimate într-un mod original sau a naraţiunii lor.

În concluzie, filmul este asemănător cu o salată de fructe exotice, dar fără zahăr: te atrage vizual, dar îi lipseşte lucrul cel mai important – gustul.

 

(articol publicat in numarul al 4-lea Film Menu / februarie 2010)

 

Alte review-uri Film Menu:

Jodaeiye Nader ay Simin (Iran 2011, regie Ashgar Farhadi)

O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)

Ok-hui-ui yeonghwa (Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo)

Public Speaking (SUA 2010, regie Martin Scorsese)

 

Sondaj

Download Film Menu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s