Sedmikrasky

[Review] : Sedmikrásky

Sedmikrásky (Margarete)


Cehia 1966

regie Vera Chytilova

scenariu Vera Chytilova, Ester Krumbachova, Pavel Juracek

imagine Jaroslav Kucera

montaj Miroslav Hajek

cu Ivana Karbanova, Jitka Cerhova

 

 

 

de Olivia Căciuleanu

 

Motto: ,, Dedicat tuturor celor a căror unică sursă de indignare este un fleac bolnăvicios.” (Vera Chytilova)

,,Margarete” a fost filmat în anul 1966, când Vera Chytilova avea 36 de ani. Este unul din cele mai valoroase produse artistice ale Noului Val Ceh, însă nu lăsaţi acest lucru să vă influenţeze înainte de a vedea acest film, deoarece nu poate fi asemănat cu alte opere contemporane semnate de Menzel sau Forman. Aceştia din urmă lucrau cu personaje cât mai bine conturate, puse în situaţii realiste, ale căror acţiuni puteau fi justificate psihologic şi aveau o logică explicabilă. Chytilova n-are nicio legătură cu aşa ceva – personajele ei au o raţiune unică, pe care numai ele pot s-o înţeleagă – ea propune o nouă viziune asupra lumii, care respinge metodele tradiţionale iluzorii şi modele narative realiste şi susţine o interpretare subiectivă a identităţii feminine într-o societate care se duce de râpă.

Filmul este despre două tinere care poartă acelaşi nume – Marie, şi care ajung la concluzia că lumea se află în deplină decădere şi că ele o vor lua pe acelaşi drum. Prin urmare, încep să se angajeze în felurite farse distructive prin care vor reuşi să-şi consume şi să-şi distrugă lumea.

Pentru a intra în detaliu, filmul începe cu un montaj ritmat, în care sunt alternate imagini de război (cel mai probabil din al cel de-al II-lea Război Mondial) cu imaginea unui motor cu aburi care se tot învârte. Regizorul ne arată întâi două simboluri masculine puternice, perfect reprezentative pentru Cehia socialistă din anii ’60, pentru ca apoi să ne prezinte două eroine superbe, stând la plajă în costume de baie, vorbind numai despre mari non-sensuri. Gesturile lor mecanice sunt susţinute şi de coloana sonoră şi ne fac să înţelegem că mişcările lor robotice nu sunt altceva decât o continuare a mişcărilor industriale prezentate la început. Spectatorul este lansat direct în universul acestor două fete, care îşi exprimă de la bun început dorinţa de a se pune pe rele (justificată prin faptul că toată lumea din jurul lor face acelaşi lucru) şi aşa o ţin tot filmul. Nu evoluează, nu se schimbă.

O primă impresie ar fi că nu există niciun plot. Intriga constă teoretic în faptul că fetele păcălesc mai mulţi bărbaţi în vârstă să le facă cinste în restaurante în care ele nu şi-ar permite în mod normal să mănânce. Ele nu au o slujbă, nu au acte care să ateste prezenţa lor în acel oraş – e ca şi cum nici n-ar exista. Din păcate, personajele nu sunt aprofundate deloc – nu aflăm de unde sunt, cu ce se ocupă, încontro se îndreaptă. Emoţiile lor nu ies aproape niciodată la suprafaţă, sunt ca nişte păpuşi puse în diferite contexte. De altfel, superficialitatea şi mortalitatea sunt unele din obsesiile regizorale cele mai puternice ale Verei Chytilova.

Povestea celor două fete este prezentată din două perspective paralele: cea personală şi cea socială. Din conversaţiile lor reiese faptul că cele două se consideră a fi persoane independente (,,Spune că este minunat”, iar  cealaltă îi răspunde ,,O să spun ce vreau”), însă ele se folosesc de bărbaţii din jurul lor ca să supravieţuiască. Este o confruntare dureroasă între viziunea idealistă a acestor două tinere rebele, care cred că pot face numai ce vor ele, şi realitatea de zi cu zi care le ţine într-o cuşcă, exilate, şi le obligă a fi doar nişte simple fete. Pentru a evada din realitate, protagonistele se refugiază mai ales în apartamentul lor. În acel spaţiu sunt eliberate de constrângerile societăţii şi se joacă, ard, decupează reviste, ba chiar le şi mănâncă – fac practic tot ce le taie capul (într-o scenă chiar încep să se taie cu o foarfecă una pe alta – ba o mână, ba un cap – omagiu adus manifestului dadaist).

Dragostea nu este un subiect important pentru ele. Cum am enunţat şi mai sus, bărbaţii au un singur rol în viaţa lor – şi anume să le hrănească. Într-o scenă, Marie se află în apartamentul unui colecţionar de fluturi, care îi cântă la pian şi îi declară încontinuu dragostea sa eternă. Pozează goală cu fluturii împăiaţi în faţa bărbatului, şi îi răspunde de abia la finalul declaraţiilor lui siropoase, întrebându-l dacă are ceva de mâncare. Scena se continuă în apartamentul lor, în care cele două ascultă la telefon declaraţiile elaborate de iubire ale bărbatului. Întregul discurs pare a fi o parodie la adresa lui Godard, deoarece putem face o paralelă între Marie şi Anna Karina – însă diferenţa constă în faptul că fetele nu sunt deloc mişcate de cuvintele măreţe –râd, se joacă şi taie în mod simbolic castraveţi, banane, cârnaţi şi ouă, în timp ce prin telefon un bărbat amorezat mai are un pic şi-şi dă sufletul. Chiar îi închid telefonul din greşeală – una din ele se trânteşte pe receptor, în timp ce el vorbeşte,. Sentimentul de iubire le este atât de departe, încât ele se şi întreabă la un moment dat: ,,De ce tot spun <<Te iubesc>>? De ce nu spun <<ou>> ? » Aici se văd influenţele dadaiste – cuvintele şi-au pierdut sensul, cele două şi-au pierdut încrederea în cultura actuală,  iar aşa cum enunţa şi Marcel Iancu : ,,Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaţiei pornind de la o tabula rasa.” – aceasta este credinţa celor două fete.

Scena cea mai importantă a filmului – motivul pentru care „Margarete” a fost şi interzis de către cenzura comunistă, pe motiv că se face mult prea multă risipă de mâncare,  muncită cu trudă de întreg poporul socialist ceh – este scena ospăţului. Fetele ajung într-o încăpere enormă, unde urmează a avea loc o recepţie, cu o masă mare în mijloc, un candelabru şi multe delicatese aranjate frumos. Încep să se înfrupte din minunăţiile gastronomice până la refuz, apoi încep să se bată cu mâncare, şi să se legene violent pe candelabrul enorm din încăpere. Se instaurează un haos general, în care ele sparg, aruncă şi strică tot ceea ce era perfect până să intre în acea cameră. Deodată, au însă o nebănuită mustrare de conştiinţă şi încep să repare răul făcut, aşezând toate cioburile la loc – însă nu va mai fi niciodată ca la început. Prin urmare, candelabrul cade peste ele şi le omoară – asemenea bombelor arătate la începutul filmului. Ce altă modalitate mai bună de a termina un film atât de furios, făcut însă cu atâta graţie?

Această obsesie pentru mâncare s-a dezvoltat oricum în acele timpuri în toate ţările din blocul comunist, datorită raţiilor stricte care erau oferite oamenilor. Fiind atât de constrânse, fetele vor să mănânce din ce în ce mai mult (este o scenă memorabilă în care cele două fete stau cu una din „victimele” lor într-un restaurant şi încep să comande din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai alert, până se instaurează un ritm în crescendo), dar însăşi această lăcomie le vine de hac.

Din punctul meu de vedere, oricine ar trebui sa vadă acest film – chit că nu se vor apropia emoţional de subiect, spectatorii vor avea oricum parte de o călătorie vizuală extraordinară, cu monochromuri, culori îndrăzneţe á-la-Andy Warhol, tăieri de ritm care amintesc de jocuri de copii şi efecte speciale inovatoare (o piatră de temelie pentru majoritatea clipurilor muzicale de astăzi). Nu este un film cu o poveste dusă până la capăt, cu personaje care suferă o evoluţie – ele nu suferă absolut de nimic oricum – ci este un portret mecanic al unor fete adolescentine, care nu sunt trecute prin viaţă, ba chiar viaţa trece pe lângă ele. Tot ce contează pentru ele este lumea din interiorul lor, pe care o alimentează cu tot felul de excentricităţi de care au nevoie. Prima oară când am văzut acest film, nu mi-a plăcut absolut deloc, mi s-a părut a fi superficial, făcut de dragul de a folosi cât mai multe efecte speciale şi obositor. Revăzându-l după 3 ani, am început să empatizez cu situaţia socială, morală şi politică în care se aflau protagonistele filmului – în care s-au aflat şi propriii noştri părinţi, şi, din când în când, şi noi.

Închei acest articol cu o parte din scrisoarea trimisă de Vera Chytilova către preşedintele Husak în anul 1975, în care încerca să-şi apere filmul: ,,<<Margarete>> a fost un joc de moravuri al cărui scop a fost să arate că răul nu se manifestă neapărat numai într-o orgie de distrugeri în masă cauzate de către război, că rădăcinile sale pot sta ascunse şi în farsele maliţioase din viaţa de zi cu zi. Am ales ca eroinele mele să fie două fete tinere deoarece la această vârstă, la care oricine îşi doreşte cel mai mult să se împlinească, dacă sunt lăsaţi/lăsate să se folosească de propriile mijloace, nevoile lui sau ale ei de a crea pot foarte uşor să se transforme în exact opusul lor.”

 

Alte review-uri Film Menu:

Le voyage du ballon rouge (Franta 2007, regie Hou Hsiao-hsien)

Kinatay (Filipine 2009, regie Brillante Mendoza)

An Angel at My Table (Marea Britanie – Australia – Noua Zeelandă – SUA 1990, regie Jane Campion)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)

Now Showing (Filipine 2008, regie Raya Martin)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s