[Review] : The Limits of Control

The Limits of Control (Limitele controlului)

 

SUA, Japonia 2009

regie, scenariu Jim Jarmusch

imagine Christopher Doyle

montaj Jay Rabinowitz

costume Bina Daigeler

cu Isaak de Bankole, Tilda Swinton, Bill Murray, Alex Descas

 


 

de Andrei Ciorică

 

În societatea modernă, opinia fiecăruia dintre noi contează. Acesta nu e nici mai mult nici mai puţin decât un adevăr guvernator care de cele mai multe ori reuşeşte să conducă la grave distorsiuni culturale şi implicit la alienări în zona interpretării culturale. Jim Jarmusch, un fost student al poeţilor din generaţia Beat (una dintre cele mai mari influenţe venind din partea lui Jack Kerouac) ajunge să fie considerat în prezent cel mai mare cineast independent. Cum adevărul iterat mai devreme funcţionează şi în rândul criticilor de film, filmele sale reuşesc întotdeauna să creeze două tabere, respectiv celebrele pro şi contra.

Iată ce scrie Jack Kerouac în „On The Road” („Pe drum”): „Singurii oameni pentru mine sunt nebunii, oamenii nebuni după viaţă, nebuni după conversaţie, tânjind după tot în acelaşi timp, aceia care nu cască niciodată şi nu rostesc cuvinte banale, ci care doar ard, ard, ard.” Jim Jarmusch se încadrează oare în această tipologie? Cred că da, din moment ce acum are curajul pe care l-a avut Shakespeare în „Cum vă place”. Acest tip de curaj nu transcede decât o tagmă restrânsă de artişti, respectiv numai pe cei care la un moment dat, plictisiţi să tot caute adevăruri nebănuite despre oameni, concepte mari sau stilistici ascunse, oferă o operă „banală” cu un titlu în care intenţia stă ascunsă.

Aşadar, despre ce e „The Limits of Control”? Despre cât de mult îl poţi suporta pe Jarmusch până să ajungi să-l dispreţuieşti în totalitate (nu degeaba a lansat filmul de Crăciun). Dar asta la un prim nivel de citire, pentru că în spate se ascunde un thriller de idee, o parabolă politică, o critică extravagant de subtilă, în care crimele nu se văd, şlefuind astfel tăcerea în cinema şi provocând spiritul critic adormit al celor mai mulţi dintre noi. Se pare că Jarmush a vrut să ecranizeze „Point Blank” (1967) al lui John Boorman. Întrebarea rămâne: cum? Lionel Wigram, scenarist la „Sherlock Holmes”, povesteşte despre intenţiile artistice: „Multă acţiune la care Conan Doyle doar se referă s-a manifestat cu adevărat în filmul nostru. Noi punem acele bătăi pe ecran.” Aceasta e o mostră de filozofie tipic hollywood-iană. Jarmusch nu înseamnă Hollywood totuşi. Pentru că regizorul ne privează de astfel de delicatese, scopul lui fiind să reconstituie o lume fără sens, încărcată de o estetică a dispariţiei.

Un criminal profesionist (interpretat de Isaach de Bankolé), împătimit de cubismul lui Juan Gris, traversează episoade (conversaţii) încărcate de mister pentru a ajunge la ţinta sa (motivele sunt necunoscute, ca şi activitatea gangsterului – interesantă e nota dadaistă pe care o aduce Jarmusch prin distribuirea lui Bill Murray). Înainte de „marea întâlnire” (dialogul e sugestiv: „cum ai intrat aici?”; „mi-am folosit imaginaţia”), Bankolé frecventează cafenele, traversează galerii de artă, întâlneşte ciudaţi (Tilda Swinton, John Hurt), face schimb de cutii de chibrituri şi de chitări cu ei, petrece platonic în compania muzicii lui Paz de la Huerta şi ascultă dizertaţii despre molecule, artă şi Hitchcock.

„De cele mai multe ori îmi plac filmele în care personajele tac”, spune Swinton, îmbrăcată în alb si arătând ca un cowboy de-abia scos din cutie. Imaginea magică a lui Christopher Doyle (omul de bază al lui Wong Kar-Wai) transformă ţinutul spaniol în colaje încărcate de lumină, aproape non-figurative, subliniind intenţia regizorală. „The Limits of Control” chestionează dilema existenţei, care nu poate căpăta sens decât distilată într-o idee sau o lucrare conceptuală. Aşadar, unde localizăm viaţa? În fapte şi acţiuni aidoma aventurilor distorsionate ale lui Sherlock Holmes? În alergătura după ţinte? Sau în meditaţia asupra lumii?

Jarmusch relevă un nou tip de apocalipsă, cea moleculară – conceptualizând: cea a detaliilor pe care majoritatea nu le observă. Felul de a nara seamăna cu un test Rorschach care se dezintegrează în mii de reflexii. În sens platonic, o chitară aici  înseamnă mai mult decât un nud. Revenind la „adevărul” după care mulţi îşi guvernează viaţa: după premieră, „The Daily Mail” stârnise o rumoare acidă împotriva filmului, pretextând că e un bun motiv de sinucidere. Da, aşa şi este. Sinuciderea culturală la care asistăm e un bun motiv de critică. Cum vă place.

 

(articol publicat în numărul al 4-lea al Film Menu / februarie 2010)

 

Alte review-uri Film Menu:

La teta asustada (Spania – Peru 2009, regie Claudia Llosa)

Tetro (SUA 2009, regie Francis Ford Coppola)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s