[Review] : India Song

India Song

 

Franţa 1975

regie, scenariu Marguerite Duras

imagine Bruno Nuytten

montaj Solange Leprince

sunet Michel Vionnet

cu Delphine Seyrig, Michael Lonsdale

 

 

de Dan Angelescu

 

Marguerite Duras a susținut folosirea „textului multiplu”, o proză căreia îi este necesar și imperativ să se materializeze într-un roman, dar și într-un scenariu de film, o piesă de teatru etc. Cunoscută în România doar ca scriitoare, ea nu folosește cinema-ul ca pe un hobby pasiv și nici ca un scriitor care simte o nevoie acerbă de a-și ecraniza romanele dintr-o frică față de alți scenariști care le-ar „masacra”, cum destui declară într-o lume imperfectă ca aceasta. Dimpotrivă, ea își susține intenția de a-și masacra textele, oferindu-le prin film o variantă „mai completă” asupra căreia, o dată lansată, se poate reveni mult mai greu ca asupra unei cărți. Dar ce rămâne din „India Song” când ai la îndemână numai filmul?

Povestea este cel puțin ambiguă, dacă nu confuză, pentru că își are sursele în trei romane diferite ale autoarei, care la rândul lor sunt produsele unei memorii iluzorii. Această memorie transcriptibilă impregnează toate lucrările lui Duras cu trăsăturile unor miraje. Personajul central este Anne-Marie Stretter, soția ambasadorului francez în Calcutta din preajma anului 1937. Despre aceasta regizoarea vorbește în interviuri ca despre o persoană care a marcat-o la vârsta de 8 ani, când trăia în Indochina de atunci, existența ei doar ca personaj fiind astfel chestionată. Anne-Marie Stretter, interpretată de Delphine Seyrig. Anne-Marie Stretter.

Totul se învârte în jurul acestei Anne-Marie Stretter care înfruntă decadența colonialismului prin pasiune, pasiune ce la rândul ei reprezintă decadență. Ea ostoiește căldura Calcuttei amintindu-și cum a ajuns în acel loc și crezând că poate vindeca stagnarea la care este supusă prin aventuri cu numeroși oficiali colonialiști. Apare și proscrisul, care nu întâmplător este respins de Stretter. Acțiunea se desfășoară într-un conac tipic pentru contextul dat, conac ce devine și el un obiect al dorinței zadarnice.

Acestea pot fi interpretate ca fiind comentarii la adresa păturii sociale din care fac parte personajele sau asupra colonialismului, dar cadrul este mai larg. În fapt, filmului i-a fost sustrasă acțiunea din punct de vedere vizual și i-a fost transpusă în mediul sonor. Dialogul este purtat acolo și numai acolo, personajele neinteracționând verbal în cadru, părând a fi numai niște expresii inanimate ale unui trecut apropiat care se chinuie să nu fie uitat. Aparenta lor placiditate dă tonul pentru atmosfera pregnantă a filmului. Se mișcă lent în fața camerei, dar nu ca într-o transă, ci ca niște miraje, cum subliniam mai devreme, fiind constant sugrumați de căldura pereților acelui conac și de toate artificiile umane descoperite de ei prin conținutul clădirii.

Nu este loc pentru umbre în mizanscena lui „India Song” – personajele astfel depersonalizate nu sunt simple șabloane ale unor amintiri, ci sunt rămășițele unor oameni care, prin apartenența lor la istoria narativă, au rămas  blocați în acest continuum și le-a fost interzis dreptul la o conștiință proprie. Tocmai de aceea se poate spune că Duras a realizat cel mai erotic film fără nici o scenă erotică, voluptatea (ca majoritatea aspectelor narative) fiind prezentă prin sugestie.

Simt nevoia să compar „India Song” cu un alt film esențial pentru cinema-ul feminin: „Jeanne Dielman…” al lui Chantal Akerman. Filmele au fost lansate în același an, 1975, și o au în rolul principal pe aceeași Delphine Seyrig roșcată. Ambele tratează în parte condiția femeii, dar asemănările se opresc aici. Cele două se completează, prezentând două lumi decadente diferite, guvernate de legi diferite, care subzistă prin angajări diferite ale rațiunii în patetismul vieții de zi cu zi.

Textele lui Duras nu dăinuie așa cum și-ar dori ea, prin exemplificarea sensurilor covârșitoare al unui singur gest sau gând, ci mai mult prin cuvinte în sine. Cuvintele dăinuie prin transformarea lor în momente. Duras pare cel puțin instinctiv conștientă de acest fapt și pune mare accent pe recitarea textului în film. Explicația pentru această alegere poate fi căutată în prezentarea unui film anterior, „La femme du Gange” – „Acolo sunt două filme: filmul imaginilor și filmul vocilor. Imaginile erau planificate, structura lor era înscrisă într-un scenariu mai larg. Filmul vocilor a apărut după ce filmul imaginilor a fost finalizat. A venit de la o depărtare, dar de unde? S-a aruncat asupra imaginilor, a penetrat spațiul lor și a rămas acolo”.

Iar fundalul sonor, dialogul evaziv din voice-over, devine o replică a dialogului intratextual care definește demersul lui Duras, care câștigă la capitolul atmosferă de pe urma lentorii apăsătoare gândite ca un catalizator intern, toată țesătura tematică risipindu-se oarecum în propria construcție; dar și aceasta are avantajul că poate fi abordată din variate unghiuri, lăsând în continuare construcția textului mai deschisă decât ar fi crezut autoarea.

 

Alte review-uri Film Menu:

Jodaeiye Nader ay Simin (Iran 2011, regie Ashgar Farhadi)

Non ma fille, tu n’iras pas danser (Franţa 2009, regie Christophe Honore)

An Angel at My Table (Marea Britanie – Australia – Noua Zeelandă – SUA 1990, regie Jane Campion)

Rubber (Franţa 2010, regie Quentin Dupieux)

Das weisse Band (Austria-Germania-Franţa-Italia 2009, regie Michael Haneke)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s