Filme realiste şi filme de alt gen
de Alexandru Potocean
Alexandru Potocean e actor (filmografie selectivă: „Hârtia va fi albastră” (2006, r. Radu Muntean), „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (2007, r. Cristian Mungiu), „Nunta mută” (2008, r. Horaţiu Mălăele), iar textul de mai jos l-a scris pentru o anchetă publicată în numărul al 4-lea Film Menu şi intitulată „Actorii generaţiei 2000 despre ei înşişi”.
De ce am ales acest titlu şi nu am făcut o clasificare de genul: filme „realiste” vs. filme „de basm” sau filme realiste vs. filme „ceva mai convenţionale”? Poate pentru simplul fapt că ne-am obişnuit foarte tare cu „neorealismul imediat” propagat de filmele româneşti de după 2000, ceea ce aruncă asupra celorlalte filme româneşti un con de umbră menit să discrediteze.
Fac şi eu parte din această categorie de oameni care desfiinţează, într-un fel sau altul, orice producţie, autohtonă sau nu, în care nu se regăsesc elemente de realism imediat. Am rezonat atât de bine cu „simplitatea”, cu planurile fixe, cu jocul reţinut al actorilor, cu dorinţa de autenticitate în lucruri, dar stau să mă întreb dacă e în regulă să fac lucrul ăsta sau nu. Şi cred, totuşi, că nu e OK şi că nu pot să anulez ceva, indiferent ce, doar pentru simplul fapt că nu se potriveşte cu gustul meu. Adică, dacă nu-mi place Velasquez nu pot să afirm că e prost. Ci doar că nu-mi place. Aşa se întamplă şi cu „Nunta mută”. Nu e neapărat genul meu de film, însă pot să admit că nu e o tâmpenie. Mălăele a realizat un film care reflectă în totalitate imaginaţia sa şi influenţele care funcţionează pentru Mălăele. Totodată, consider că-i reflectă şi felul de a fi, modul de a vedea lucrurile. Filmul face, fără doar şi poate, notă discordantă în contextul filmelor româneşti de după 2000, însă pare să fie pe placul publicului. Mi-a rămas în minte un comentariu lăsat de un spectator pe site-ul oficial al filmului, care spunea : „Da, un film creat ca să fie văzut. E al spectatorilor, şi nu al avizaţilor care caută nod în papură.” Totuşi, imediat mai jos găsisem un comentariu de genul: „Deci se ia scenaristul din „La bloc”, se adaugă două-trei metafore (trucuri-capcane pentru spectatori) care se predau în anul întâi la Regie, musai nişte tâţe goale, câteva stereotipuri rurale, un debutant mai de Doamne-ajută (pentru cârcotaşi) şi uite aşa, dintr-o idee formidabilă, reuşeşti un ghiveci.” Aşa că iarăşi îmi susţin ideea că filmele, atât cele realiste, cât şi cele „de basm” îşi au spectatorii lor.
Totuşi, fie că vrem sau nu să acceptăm, filme de genul „Moartea domnului Lăzărescu”, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, „Poliţist adj.” nu sunt neapărat adresate marelui public. Îmi amintesc că după ce a ieşit „Moartea domnului Lăzărescu” în România, cineva mă întreba : „Auzi, da’ Lăzărescu ăsta moare sau nu moare?”… Aşadar, subtilitatea unor filme de acest gen pare să nu aibă valoare decât în ochii noştri, ai publicului mai mult sau mai puţin avizat. „Nunta mută”, în schimb, a avut un efect imediat asupra spectatorilor. Oamenii s-au bucurat pur şi simplu să râdă, să găsească în film confirmări ale faptului că au înţeles situaţiile şi, mai mult decât atât, să vadă ALTCEVA decât „neorealism imediat”.
Ceea ce vreau să spun e că filmele de autor, în genul celor enumerate mai sus, nu au un segment de public foarte mare căruia i se adresează. Cred că doar 15-20% dintre spectatori sunt dornici să înţeleagă şi să fie surprinşi şi „subtilizaţi” de filme ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Poliţist adj.” etc. Nu e de condamnat, însă este trist.
(articol publicat in numarul al 4-lea al Film Menu / februarie 2010)
Alte eseuri Film Menu:
Acţiuni Film Menu:
FILM MENU 
se intampla lucruri care influenteaza situatia „trista” despre care vorbesti. Film Menu e un exemplu. Pe de o parte in sens superlativ pozitiv, pe de alta, tocmai dimpotriva (ciudat, nu?).
Initiativa lui Andrei Rus este cel mai directionat, si sper impactant lucru despre care stiu ca s-ar fi intamplat vreodata, cu rol in a educa publicul, si a influenta aprecierea valorilor din cinematografie. Evident bazand-se si pe un „material” de analizat consistent – ma refer la filmele romanesti si succesul lor de dupa 2000. „Neavizatul” ajunge in culise, pe scaunul regizorului, in pielea actorului …etc, intr-un fel in care pana acum nici Gorzo (prin demersuri individuale), nici A.L. Serban, si din pacate nici voi actorii sau regizorii nu v-ati inghesuit sau reusit sa-l puneti. Putem continua mult si bine cu laudele….
Dar de ce si negativ? din acelasi motiv pentru care era o moda cu afirmatia „rea’ti voi de ‘telectuali!”. In perioada Nouvelle Vague, cand cinematografia si pasiunea pentru cinemateca in Franta a cuprins mase impresionante de tineri, nu cred ca cineva sa se fi simtit exclus pe motiv ca nu e destul de avizat pentru a spune o parere, chiar daca respectivii au avut radicalii si „desfiintatorii” lor. Si da, chiar se intampla. Daca ma pozitionez la modul – „eu stiu, eu iti zic ce-i bine, eu sunt cel care jongleaza cu valorile, tu taci si asculta, tu doar vino sa platesti biletul si apoi admira-mi virtutile” normal ca cineva va zice: „bag picioru’, dupa ce ca mi-e mai comod sa inteleg un film explicit, mi se zice ca-s si prost atunci cand vreau sa zic ceva, clar nu ma mai chinui…”
E „Aerul de Bucuresti” pe care-l respiram cu totii si multi dintre cei care se plang de el il perpetueaza. Ma refer la faptul ca la noi primeaza nevoia de afirmare. Ego-ul. Fie ca e vorba de gipu din fata blocului, fi ca e vorba de a discuta despre un film. Si putem extrapola mai departe.
Daca vrem si construim elite si cercuri inchise, sa nu ne plangem de proportia celor in stare si interesati.
ApreciazăApreciază
mai vrem idei,pareri ale lui Alexandru Potocean …Asteptam 😉
ApreciazăApreciază