[Profil] : Wes Anderson

Wes Anderson – Roşcatul Fantastic şi şleahta lui de ciudaţi

 


 

de Miruna Vasilescu

 

Wes se îmbracă tot timpul în costume cu două numere mai mici. Wes are părul roşcat, lăsat să crească, ochi albaştri-mat şi-un rânjet de tocilar cu varii obsesii mărunte, care-n epoca modernă se traduce ca fiind hype. Wes Anderson e printre acei artişti care-au transformat „ciudatul” în cool. „Auteur” ca la carte, aparte în cele mai mici detalii, Wes nu s-a dezis niciodată de latura umană a lucrurilor. Niciunul dintre cele 6 (+1) filme ale sale nu se-ndepărtează până la abstract de sine. E un lipici undeva între straturi care produce întregi. Ca şi cum ce se întâmplă n-ar fi imaginaţia domnului Anderson, ci întâmplări deja trăite, povestite de cineva care s-a hotărât să-şi revizuiască atitudinea vizavi de realitate. De ce-am fi fideli, când putem să privim lucrurile cu susul în jos? De ce-am fi tragici, când în fiecare colţ de existenţă există atâta comedie? Wes schematizează lucrurile, le reduce la o esenţă subiectivă şi le înşiră într-un spectacol de umbre „în carne şi oase”. Poate că sună tras de păr sau e o formulare prea abstractă, dar WA se joacă cu figurine care au sentimente şi cu care putem empatiza. Sunt tot felul de fraieri, de rataţi şi de ciudaţi (unii din ei chiar patologici) pe care ni-i apropie ca pe nişte progenituri cumva nereuşite, dar cât se poate de simpatice.

Ce propune Wes Anderson nu sunt întâmplări, nici oameni. Sunt personaje, într-o lume care poate exista, ca o convenţie, în paralel cu ce se întâmplă aici, lângă noi. O lume calmă, unde timpul nu face presiuni, cu stropitori de peluză pe post de fundal sonor şi expresii faciale care nu transmit niciun fel de stare. Încep cu o înşiruire de filme doar pentru a-mi demonstra punctul de vedere. În toate filmele lui Wes, nimeni nu face nimic, prin urmare cineva trebuie să facă ceva. De aici, un plot semi-inteligibil, reacţii imprevizibile şi dezvoltări de personaje la un alt nivel. Fără revelaţii, fără climaxuri ca la carte. Doar un sincer drag de oameni şi-un ochi pentru situaţii care ţin spectatorul cu ochii lipiţi de ecran, fără să înţeleagă exact de ce.

 

Bottle Rocket (1994, 1996)

 

Totul a început cu „Bottle Rocket” (1996). Nu scurtmetrajul din 1994 (nevăzut, dar bănuit a fi mai hilar şi mai vesel decât lungmetrajul), ci primul lungmetraj al lui WA, cu trioul de excentrici care se mişcă în sincron şi suferă în gol. Agitatul şi blondul Owen Wilson (co-scenarist aici şi la alte câteva filme regizate de Anderson) cu aspiraţiile lui de aventurier contemporan – a se citi hoţ de mâna a şaptea – tristul şi introspectivul Luke Wilson, proaspăt ieşit dintr-o clinică de „refacere” mentală şi fraierul de bani gata acceptat în „gaşcă” doar pentru că are maşină. Planul e pe măsura personajelor şi dă tonul întregii cariere a lui Wes Anderson: încercând să se scuture de ennui-ul vieţii de zi cu zi, nişte pierde-vară se aruncă în vârtejul unor întâmplări care nu sunt nici pe departe la fel de palpitante pe cât şi le-ar fi dorit ei. Periplul se soldează cu un road-trip sec şi deloc palpitant, o poveste de dragoste între doi oameni care nu se-nţeleg (pentru că vorbesc limbi diferite), cu prietenii rupte şi reluate şi cu Marele Jaf complet eşuat şi absurda arestare a lui Dignan drept capăt al fabricaţiilor care îi macină constant creierul. Nimic nu pare serios, şi, totuşi, totul e credibil. Nimic nu pare dureros şi, totuşi, micile lor drame sunt de luat în considerare, mai ales în contextul dat de WA: un decor sec, liniştit, 100% american, care poate foarte uşor fi un cadru pentru demenţă. Târziu mi-am pus problema titlului. „Bottle rockets” sunt artificii ieftine care se consumă rapid, fără vreo explozie spectaculoasă. Cam ca cei trei protagonişti – non-eroi care fâsâie până se sting la fel de liniştit, fără boom, cu aceeaşi grimasă de „asta e” pe faţă.

 

Rushmore (1998)

 

„Rushmore” (1998) e ceva mai agitat. Dar de la distanţă, ceea ce-i confirmă stilul lui Wes şi expune o nouă felie din lumea lui de prezenţe incomode. Spun incomode pentru că Max Fischer (un debutant şi delicios Jason Schwartzman la 18 ani) are toate datele tocilarului nesuferit: e penibil, patetic, se zvoneşte c-ar fi genial şi linguşeşte pe toată lumea. Cu toate astea, Max are un „atu” (în cazul de faţă). E pe cale să fie exmatriculat, nu e nicidecum genial, nu e nici măcar prea strălucit. E doar băgător-de-seamă ceea ce-l transformă automat într-un ratat fără prieteni adevăraţi, care aproape că inspiră milă. Şi totuşi e atât de alunecos că parcă nu e tocmai demn de milă. Directorul liceului îl consideră „unul dintre cei mai răi elevi”. Cu toate astea, Max spune că „în viaţă trebuie să găseşti un lucru pe care-ţi place să-l faci şi-apoi să-l faci pentru tot restul vieţii. Pentru mine, acel lucru e Rushmore”. Max Fischer în sine e o serie de contradicţii care stopează orice tentativă de categorisire. WA se apropie vertiginos de un alt celebru WA – Woody Allen, cu dialogurile lui strălucite şi personajele lui atipice şi complexe din cap până-n picioare. Max e un adolescent arogant, nevrozat şi naiv – combinaţie fatală dacă ne gândim la regulile supravieţuirii într-o lume plină de adolescenţi. Adversarul său – inventat – e Herman, (Bill Murray, aflat pe la începuturile stilului lui de faţă-fixă şi joc minimal) un magnat depresiv, care a sărit fără să vrea peste perioada adolescenţei şi se „coboară” acum la nivelul jocului într-o încercare inocentă de a-şi găsi un oarecare sens al vieţii. Împreună formează unul din cele mai bizare cupluri comice, şi de-aici o nouă concluzie vizavi de Wes Anderson: face comedii. Comedii – comedii, dar s-ar putea plânge la ele. Spectatorul e dezorientat, „genul cinematografic” e desfiinţat şi Wes scoate la suprafaţă un anti-stil. Undeva la limita dintre amuzant – patetic şi absurd, o combinaţie care nu va stârni niciodată hohote de râs, nici de plâns, ci mai degrabă un sentiment difuz de bine şi familiar, deşi totul sună atât de străin.

 

The Royal Tenenbaums (2001)

 

„The Royal Tenenbaums” („O familie genială”, 2001) pune pe tablă o nouă informaţie care va ajuta la portretul final al lui Wes Anderson. Familia. Rolul conceput pentru Gene Hackman, rolul conceput pentru Angelica Houston. Tatăl şi mama. Părinţii lui Wes au divorţat când el avea 8 ani. Tatăl lui i-a trădat, dar fără să aibă nimic din sclipirea de nenorocit simpatic pe care o are Royal Tenenbaum. S-a-ntâmplat pur şi simplu şi Wes şi fratelele lui au rămas cu mama – arheoloagă şi detaşată, copia fidelă a lui Etheline Tenenbaum. De aici se conturează Filmul lui WA; filmul pe care îl rescrie şi îl reface, într-o căutare neastâmpărată care nu se soldează cu niciun Mare Răspuns. Filmele lui nu sunt strict urmări ale micii drame din familia Anderson, dar felul în care îşi simte personajele, felul în care îşi pune în scenă poveştile sunt consecinţele unei „răceli” şi distanţări cu care Wes s-a obişnuit. Lumea lui e populată cu tot felul de creaturi neobişnuite care plutesc în derivă şi nu sunt în stare să relaţioneze. Se lovesc unele de altele şi nu au nici cea mai mică tentativă de a comunica. „The Royal Tenenbaums” e poate cel mai elocvent exemplu în acest sens. E primul film pe care Wes îl scrie singur, fără prietenul (şi unul dintre actorii-fetiş) Owen Wilson. Owen îl lasă singur şi Wes se dă cu capul de toţi pereţii. E închis în sine şi fiecare dintre personajele lui e închis într-un spaţiu hiper-personal. Interacţiunile stângace, misterul, aparenta lipsă de interes pentru ceilalţi sunt cauzele unei interiorizări exacerbate. Wes se concentrează foarte tare pe detalii, încearcă să ne convingă că fiecare om este o sumă de detalii importante şi interesante – coduri care par de ne-nţeles la prima vedere, dar pe care el le tratează cu atâta naturaleţe încât nimic nu e superfluu şi totul e explicabil.

Life Aquatic with Steve Zissou (2004)

 

Cu „Life Aqautic with Steve Zissou” („Steve Zissou”, 2004), Wes îşi perfecţionează filozofia. Membrii echipei Zissou sunt un pic mai „împreună” decât cei ai familiei Tenenbaum. Sunt mai deschişi şi mai emotivi. În frunte cu căpitanul cu fes roşu care plânge de emoţie la vederea peştilor din adâncuri. Ca şi lumea lui Jacques Cousteau (din care e inspirat personajul lui Bill Murray) lumea lui Wes Anderson e populată de creaturi fantastice, care, însă, spre deosebire de echivalentul lor acvatic, nu sunt prea bine adaptate la mediul din care fac parte. Sunt uşor dezţelenite şi se învârt pe loc, încercând din răsputeri să se mişte în sincron cu lumea. Călătorim în mintea comică, caleidoscopică, dionisiacă a lui Wes Anderson. Sub-lumea oceanică e metafora perfectă pentru universul pierdut pe care, vrând-nevrând Anderson o povesteşte în toate filmele lui, iar Zissou e eroul perfect : iniţial o figură puternică, un excentric interesant, se descompune treptat până la ultima foaie. Tot ce râmâne din el e un zâmbet sec şi greu de definit. Zâmbetul lui Steve Zissou, al lui Bill Murray şi-al lui Wes Anderson laolaltă.

 

Darjeeling Limted (2007)

 

După „Steve Zissou”, Wes a declarat că va încerca din răsputeri să spună şi alte poveşti, cu altfel de personaje şi altfel de ritm. „Darjeeling Limited” („Un tren numit Darjeeling”, 2007) e în oarecare măsură diferit. Dinamicul îi reuşeşte mai bine, aventurile par mai complicate decât în celelalte „filme de aventuri” („Bottle Rocket” şi „Life Aquatic”). Aproape că respectă reţeta clasică de road-movie. Ba chiar cei trei fraţi par să aibă probleme cât se poate de „banale”: unul suferă din cauza iubitei, altul e pe cale să devină tată, cel de-al treilea (mai mare şi mai responsabil) se gândeşte să-şi reunească ce-a mai rămas din familie, după moartea tatălui. Şi totuşi, ochelarii de soare, valizele Louis Vuitton şi coloratura vag hollywood-iană nu-l îndepărtează prea tare pe Wes de stilistica obişnuită. Sunt trei tineri bogaţi şi alienaţi care-şi recapătă cât de cât forţele, datorită călătoriei spirituale înapoi la rădăcinile familiale şi, în plus, plasată într-un spaţiu prin definiţie născător de revelaţii: India. Mari revelaţii nu există, dar regăsim detaşarea şi relaxarea personajelor care „îşi fac de lucru” ca să nu se mai sperie de starea de plutire în care s-au aflat dintotdeauna. Nimic n-ar demonstra mai bine asta decât următorul schimb de replici între indianca din tren şi Jason Schwartzman: „What’s wrong with you? – Let me think about that.”

„Darjeeling” vine la pachet cu scurtmetrajul „Hotel Chevalier” (+1) şi, aşa scurt cum e, filmul strânge toată emoţia pe care WA s-a abţinut s-o afişeze în toate filmele de până la el. Jason Schwartzman şi Natalie Portman smulg oftaturi prelungi într-o poveste de dragoste extrem de clasică, dat fiind regizorul. Despre uşurătatea fiinţei şi dragostea inexplicabilă pentru „celălalt” care, din punct de vedere raţional, nu merită să fie iubit. De trei ori mai multă poezie şi încă pe-atâta sensibilitate din partea lui Wes, pe care-l credeam 100% sensibil, dar tot pe-atât de abţinut.

 

Fantastic Mr. Fox (2009)

 

Cu nerăbdare aşteaptă toată lumea „Fantastic Mr. Fox” (2009). Mi-ar părea o greşeală (faţă de film şi faţă de public) să dezvălui prea multe despre el. „Fantastic Mr. Fox” e animaţie. După cartea lui Roald Dahl („Charlie and the Chocolate Factory” ar trebui să fie un exemplu suficient de ce-i poate pielea). Regizat de Wes Anderson, cu o paletă extinsă de voci celebre. O combinaţie mai ciudată nu se putea, dar rezultatul e cea mai puţin ciudată dintre fantasmele domnului Anderson. E un basm format 100% din emoţie. Mai adânc de-atât n-a fost Anderson nici măcar în „Hotel Chevalier”. Avem un tată şarmant până-n vârful cozii, cu un simţ al umorului hiper-dezvoltat şi-o pasiune pentru ilegalităţi, o mamă puternică şi frumoasă , al cărei unic punct slab este soţul său şi doi puşti ciudat de maturi şi de cinici. Toţi patru sunt vulpi. Lor li se adaugă bursucul Bill Murray şi o serie de alte talentate şi carismatice voci (printe care solistul de la Pulp, Jarvis Cocker), o coloană sonoră şaizecistă şi adictivă (aşa cum sunt toate soundtrack-urile lui WA) şi peisaje calde rurale englezeşti, unde toate animalele sălbatice se iubesc, se ciondănesc, concurează unele cu altele, se luptă cu fermierii care le invadează spaţiul etc. Sună a poveste pentru copii dar tot ce se întâmplă în acest stop-motion reprezintă (culmea!) maturizarea lui Wes Anderson. Poate că este „încă o poveste” cu adulţi aflaţi în stadiul de adolescenţi şi adolescenţi care fac pe adulţii, dar mediul nu mai e la fel de auster, gesturile nu mai sunt la fel de reţinute, cuvintele nu mai sunt la fel de abstracte. Până şi felul în care arată figurinele pe care regizorul le-a supravegheat cu atenţie – blăniţă, hăinuţe, detalii şi dulcegării – şi decorul cald şi prietenos în care se-ntâmplă toate – sunt aspecte care demonstrează că, deşi e vorba despre animale sălbatice, „Fantastic Mr. Fox” vorbeşte tot despre familie şi prietenie, în cel mai dulce fel în care ar putea-o face Wes Anderson.

 

Concluzii

 

Filmele lui arată ca ale nici un altuia pentru că Wes Anderson foloseşte filmul ca pe o vopsea cu care-şi transformă gândurile în realităţi fizice – motamo. Wes construieşte lumi neromanţioase, cu dureri şi plăceri la foc mic, cu nimic-uri transformate în Ceva-uri. Tot ce se întâmplă în aceste lumi e din cauza unei stări generale de inutilitate. Toate personajele lui încearcă fie să intre, fie să iasă în/dintr-o lume închisă. Se află într-un moment de pauză în vieţile lor; un moment în care nu mai au nicio obligaţie, nicio responsabilitate, nicio legătură cu nimeni, motiv pentru care se simt datori să inventeze ceva care să-i ţină activi şi să-i menţină în rând cu lumea. Artificial sau nu, superficial sau nu, partea frumoasă e că, oricât s-ar strădui, „problemele” lor nu le sunt niciodată scrise pe frunte. Există o serenitate şi o frumuseţe în toate filmele lui Wes Anderson, care trece dincolo de false depresii şi complicaţii. „Încerc să propun personaje care să surprindă oamenii. Şi să mă surprindă şi pe mine. Oamenii cărora le plac ciudaţii sunt în target-ul meu, mai degrabă decât oamenii care-i numesc pe alţi oameni ciudaţi”. Dialogurile lui sunt aproape în întregime compuse din replici care în mod normal nu se spun, ci doar se gândesc. E ca şi cum am auzi pauzele din conversaţiile politicoase. „Îmi pare rău pentru pierderea voastră” le spune Royal Tenenbaum nepoţilor lui care şi-au pierdut mama. Apoi continuă: „Mama voastră era o femeie extrem de atrăgătoare!”. Dac-ar renunţa la oricare din aceste elemente, ar risca un viraj înspre kitsch şi superficial, dar fiindcă păstrează tot ce-i trece prin cap, poate fi catalogat drept genial (măcar pe alocuri). Nimeni nu ştie cât de serios e Anderson şi cât de „în serios” se aşteaptă să-i ia lumea filmele, tot ce trebuie să ţinem minte e că acest autor fantastic e cât se poate de prietenos, la fel ca toate minunatele-i personaje, e foarte aproape de lucruri, oricât de departe ar părea că este la prima vedere – Wes Anderson: „Sunt încă surprins că fac lucruri. Sunt surprins pentru că dintotdeauna m-am gândit la mine ca la cineva care încearcă să facă o grămadă de lucruri, dar care e prea leneş ca să reuşească. Aşa ca sunt fericit când văd că chiar pot să duc câte ceva până la capăt.”

 

(articol publicat in numarul al 4-lea al Film Menu / februarie 2010)

 

Profil Film Menu:

Nuri Bilge Ceylan

Apichatpong Weerasethaqul

Jose Luis Guerin

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s