Kynodontas

[Review] : Kynodontas

Kynodontas (Canin)

 

Grecia 2009

regie Giorgos Lanthimos

scenariu Giorgos Lanthimos, Efthymis Filippou

imagine Thimios Bakatakis

montaj Yorgos Marvropsaridis

sunet Leandros Dounis

cu Hristos Passalis, Mary Tsoni, Aggeliki Papoulia

 


 

de Andrei Ciorică

 

De când cu Al Johnson machiat în 1927, cinemaul a devenit involuntar o sursă bogată de calorii. Dar nu m-am gândit niciodată că ar putea funcţiona drept cel mai consistent aliment de pe piaţă. Dacă ar fi să ne luăm după Deleuze, cele 24 de fotograme pot înlocui: filozofia lui Bergson, tristeţea lui Camus, lipsa de talent muzical (dacă îl urmăriţi pe Jimmy Page în recentul „It Might Get Loud”, 2008, r. Davis Guggenheim), diverse manifestări aberante de ideologie care dau naştere la falii sociale („Invictus” („Neînfrânt”, 2009, r. Clint Eastwood) sau orice carte a unui oarecare învăţăcel incitat de ideologie marxistă. Cu privire la ultima categorie, Claude Chabrol este un exponent de mare ţinută cinematografică.  Despre „La Cérémonie” („Ceremonia”, 1995) s-a spus că ar fi ultimul mare film marxist. Acolo, această „religie fără Dumnezeu” (Basarab Nicolescu) avea drept victimă o familie bine înfiptă în rădăcinile burgheze. În filmul grecului Giorgos Lanthimos, victima e mai „tare” chiar în sens ontologic, pentru că fiinţa umană atinge cel mai cumplit nivel de degradare din câte s-au putut da la iveală pe ecran. La Chabrol, latura cervicală, reminiscenţă a „Nouvelle Vague” – ului, se simte până la prim-planul lui Sandrine Bonnaire. „Kynodontas”, în schimb, are un pumn adiacent care iese din ecran – pentru că filmul are fibră organică.

Din kit-ul pentru presă (plimbat şi la „Un Certain Regard” în 2009 – filmul fiind, de altfel, câştigătorul marelui premiu) aflăm cam atât: „Tatăl, mama şi cei trei copii trăiesc în suburbia oraşului” (despre ce oraş e vorba, nu aflăm, dar tocmai aici e miza universalităţii). Locuinţa este înconjurată de un zid înalt, motiv pentru care copiii (toţi trecuţi de adolescenţa târzie) nu au văzut niciodată ce se întinde dincolo. Educaţia (dictatură militară ar fi totalmente insuficient pentru a descrie metoda parentală) conţine şi credinţe de tipul: avioanele sunt jucării care aterizează în grădină sau fantomele sunt floricele galbene. Întregul lexic erotic este transcris într-un metalimbaj menit să-i ţină departe de conştientizarea propriului corp. Însă există şi un unic vizitator. Christina, agent de securitate, este adusă recurent, legată la ochi de către tată, pentru a satisface urgenţele băiatului (evident trecut de faza de pubertate). Întreaga familie o îndrăgeşte pe Christina. Fiica cea mare este chiar de acord ca, în schimbul unei cordeluţe de păr, să o „ajute” pe Christina să treacă de insuficienţa masculină a fratelui.

Dacă v-aţi pus vreodată întrebarea ce stă la baza naşterii absurdului, „Kynodontas” are o explicaţie. Regula (ceea ce Marx devoala sub formula „principiu al materialismului istoric”) este particula elementară a unui sistem fezabil. Dar regula fiind impusă de om, sistemul va avea sigur deficienţe. Atunci, echilibrul se va sparge imediat ce va apărea nevoia de a respecta anumite principii în detrimentul altora (Christina nemaifiind de încredere, incestul este aplicabil).

Din punct de vedere al încrengăturii metaforice, „Kynodontas” nu are cusur, de la locuinţa – etern „Big Brother” desenat parcă de Lars von Trier – până la caninul care trebuie să cadă pentru a putea părăsi incinta. Meritul monteur-ului Yorgos Mavropsaridis este acela de a nu lăsa explicate decât în final toate anomaliile din casă, întreaga progresie geometrică de momente şocante şi dureroase: copiii învaţă prin ascultarea unor casete audio că o carabină este o pasăre albă frumoasă; jocurile lor pot fi la fel de inocente precum bălăcitul în piscină sau deopotrivă morbide (sfârtecarea unei pisici cu foarfeca de trandafiri, experimentarea noilor anestezice).

Regizorul Giorgos Lanthimos îşi aruncă actorii întocmai precum Aki Kaurismäki, Roy Andersson sau Ruben Östlund în faţa camerei lui Thimios Bakatatakis, care se apropie de strălucitoarele şi nenatural de calmele reprezentări picturale ale lui David Hockney (aceeaşi ironie vizuală ca la Jacques Tati).

Fiindcă tema mare a filmului este degradarea programată, mă întreb dacă se poate găsi un echivalent în celelalte arte. Curentul „Southern Gothic” l-a dat pe Cormac McCarthy, iar el a scris „The Road” (dar temporalitatea era fixată). În pictură, anul 1948 îl înregistrează pe Andrew Wyeth cu „Christina’s World”. Christina Olson, vecina sa din Cushing, este înfăţişată izbitor-realist târându-se prin câmpul arid cu faţa îndreptată spre casă. Organicitatea e mult mai puternică decât impunerea.

 

(articol publicat in numarul al 6-lea al Film Menu / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Kinatay (Filipine 2009, r. Brillante Mendoza)

L’epine dans le coeur (Franta 2009, regie Michel Gondry)

Film pentru prieteni (România 2011, regie Radu Jude)

The Limits of Control (SUA – Japonia 2009, regie Jim Jarmusch)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)


Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s