Rage

[Review] : Rage

Rage

 

Marea Britanie, SUA 2009

regie şi scenariu Sally Potter

imagine Steven Fierberg

cu Judi Dench, Steve Buscemi, Jude Law

 

 

de Andra Petrescu

 

Într-un articol pentru The New Yorker despre filme noi, printre care şi „Yes” al regizoarei britanice Sally Potter, Anthony Lane a ironizat în versuri – la fel cum este şi dialogul din film – preţiozitatea acesteia şi lipsa de inovaţie regizorală (articolul se numeşte „Bewildered” şi se găseşte pe site-ul revistei). Şi cumva are dreptate, căci Potter este preocupată să fie altfel, să nu intre în mulţimea de regizori. Se chinuie să fie vizionară, să transmită un mesaj publicului, să influenţeze cumva lumea. Dar, încercând prea tare, devine demonstrativă. În „Rage”, cel mai recent film al ei, pune o serie de actori să interpreteze personaje din lumea modei şi să comunice astfel opiniile autoarei despre acest domeniu.

Prin urmare, Michelangelo, un puşti cu ambiţie de documentarist, înregistrează cu mobilul (aşa se pare) câteva pesonalităţi din modă. Spectatorul este introdus în lumea spectacolului şi a pseudo-artei ce se hrăneşte cu frumuseţe şi comercialitate. Michelangelo reprezintă o analogie interesantă, o joacă cu perversitatea voyeuristică a spectatorului internaut vânător de drame reale. Personajele epatează prin spectaculozitate, cuvintele lor se unduiesc afectat pentru microfonul telefonului mobil ce înregistrează. Michelagelo trebuie să fie fericit că atâţia oameni au fost de acord să-i vorbească: modele faimoase, critici apreciaţi, milionari, designeri, interni de la casa de modă, patroana unui magazin important ş.a.. Fiecare dintre aceştia încearcă să fie drăguţ cu băiatul interesat de viaţa lor. Unii găsesc prilejul de a fi ascultaţi pentru prima dată, aşa cum este femeia de serviciu latino-americană angajată ilegal. Fotograful ratat se laudă cu stilul lui de viaţă sărăcios – cât de lipsită de subtilitate în crearea acestui personaj! Şi tocmai când toate merg perfect, unul dintre modele este ucis. Un film poliţist? Să spunem că da: o crimă, un detectiv, personaje secundare. Cu menţiunea că Potter nu arată nimic din acţiune. După prima zi, în care spectatorul face cunoştinţă cu personajele, fiecare dintre acestea vine în faţa camerei şi vorbeşte, oferind o perspectivă asupra a ceea ce s-a întâmplat. Monologuri cu un paravan colorat în spate, aparatul (sau Michelangelo?) se apropie şi se depărtează de actor cu intenţia de a crea o legătură cu spectatorul. Prin urmare, în „Rage” regizoarea face echilibristică pe structura filmului poliţist, spune povestea „altfel”, dar umple scheletul cu clişee. Şi bun, poate că ar merge şi ar fi nevoie de acestea, dar când ţine spectatorul pe scaun 95 de minute doar cu monologuri, atunci ar trebui să aibă un dialog şi subtext inteligent, proaspăt, vivace.

Cu cât vorbesc mai mult, cu atât aceste personaje devin mai schematice, iar frazele lor expresia prea evidentă a unor opinii. Actorii recită teatral un discurs. Nu că nu ar avea reprezentări bune, ci doar că nu prea sunt cinematografice. Simplitatea naraţiunii sau a construcţiei personajelor nu este un defect în general, dar în acest film pare absurd căci tocmai intenţia regizoarei este să dezvăluie prin monologuri interiorul uman complex. Apoi, monologul ar fi putut fi interesant dacă personajele chiar ar fi avut un dialog cu aparatul de filmat cu ceva mai multă viaţă şi prospeţime. Da, ideea este inventivă, dar este nevoie şi de o execuţie mai creativă.

Totuşi, filmele lui Sally Potter au o anumită delicateţe în felul în care privesc omul prin obiectiv, o privirea senzuală a aparatului, un fel de a-şi alege şi a lucra cu actorii încât să-i provoace a dezvălui căldură sufletească. Sau cum a ales-o pe Tilda Swinton pentru „Orlando”. Poate că nu a fost calitatea regizorală, ci una artistică-actoricească a lui Swinton prin care personajul său a prins viaţă şi a exprimat prin gestică şi priviri superficialitatea celui ce încă n-a trăit, suferinţa celui ce se maturizează sau fericirea celui ce înţelege viaţa. Încă nu sunt foarte sigură. Regizoarea spune într-un interviu pentru BBC (postat pe site-ul ei oficial) că filmele ei au o viaţă mai lungă, îşi caută spectatorii targetaţi ani de zile: „de obicei durează cam zece ani pentru filmele mele să îşi găsească spectatorul.” Răbdare.

 

Alte review-uri Film Menu:

Zanan-e bedun-e mardan (Germania – Austria – Franţa 2009, regie Shirin Neshat)

Ok-hui-ui yeonghwa (Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo)

A religiosa portuguesa (Portugalia-Franţa 2009, regie Eugene Green)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

Singularidades de uma rapariga loura (Portugalia – Spania – Franţa 2009, regie Manoel de Oliveira)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s