Taking Woodstock

[Review] : Taking Woodstock

Bine aţi venit la Woodstock! (Taking Woodstock)

 

SUA 2009

regia Ang Lee

scenariu James Schamus

imagine Eric Gautier

montaj Tim Squires

sunet Philip Stockton

muzică Danny Elfman

cu Demetri Martin, Imelda Staunton, Henry Goodman

 


 

de Andrei Rus

 

Afişul lui „Taking Woodstock”, ilustrat în forme şi culori psihedelice evocând sute de coperţi de albume rock ale anilor ’60 – ’70, pregăteşte publicul pentru un tip de experienţă pe care filmul, în fapt, nu o livrează. Cu excepţia unei secvenţe, însumând aproximativ cinci minute din totalul de 110 ale filmului, în care este înfăţişată lumea din perspectiva protagonistului aflat sub influenţa unor pastile LSD, „Taking Woodstock” este decupat cât se poate de clasic de regizorul Ang Lee şi e filmat în stilul epurat caracteristic de directorul de imagine Eric Gautier, colaborator fidel al francezilor Arnaud Desplechin şi Olivier Assayas.

Elliot Tiber (Demetri Martin) e un tânăr puternic implicat în viaţa comunitară a micului orăşel în care trăieşte. Anual organizează un concert la care participă câteva zeci de localnici. Citind într-un ziar că organizatorilor concertului Woodstock, care urma să aibă loc în curând într-o altă parte a Americii, le fusese retras în ultimul moment sprijinul autorităţilor, îi contactează, propunându-le să colaboreze la realizarea respectivului eveniment în oraşul lui. Problemele apar în momentul în care se dovedeşte că manifestarea atrage un număr de spectatori fără precedent în istorie, dând peste cap viaţa comunităţii şi, implicit, pe cea a lui Elliot şi a familiei sale.

Ang Lee, fin observator al relaţiilor umane, se arată interesat şi de această dată de sondarea schimbărilor petrecute în existenţa unor personaje particulare, în detrimentul reproducerii unei ambianţe istorice. Protagonistul lui nici măcar nu ajunge în apropierea scenei unde performează legendarii Janis Joplin, Jimi Hendrix şi ceilalţi. Departe de implicarea afectivă a americanilor Todd Haynes în „Velvet Goldmine” (1998) şi Cameron Crowe în „Almost Famous” („Aproape celebri”, 2000), acesta analizează cu un ochi critic, detaşat, fenomenul hippie al Americii deceniilor al şaptelea şi al optulea. Împreună cu scenaristul James Schamus construieşte un protagonist cât se poate de normal, conştient de sine şi neintegrat în mişcările artistice ale vremii. Cu alte cuvinte, cineastul taiwanez alege o variantă onestă, înfăţişând o lume apusă, străină lui, prin intermediul unui personaj la fel de ingenuu în această privinţă.

Spre deosebire de majoritatea realizatorilor care se apleacă asupra unor evenimente atât de spectaculoase şi de fructuoase filosofic precum era hippie, Ang Lee nu cade în capcane facile. Nu devine moralizator nicio clipă, nu îşi judecă personajele, nu regretă şi nici nu desfiinţează ideologic o perioadă vie a istoriei omenirii. Se menţine în permanenţă la o distanţă destul de potrivită pentru a-şi permite să exploreze suficient de multe niveluri ale realităţii propuse de scenariu. De altfel, el nu se identifică total nici cu personajul principal, ceea ce, pe de o parte împiedică spectatorii să fie de partea acestuia până la capăt, iar pe de altă parte îi menţine într-o stare de uimire perpetuă înaintea peripeţiilor şi descoperirilor lui. Călătoria iniţiatică a lui Elliot nu se petrece doar în limite exterioare, ci are coordonate profund umane. Acesta şi, prin intermediul lui, spectatorii, descoperă o altfel de lume, reprezentată în film de toţi tinerii veniţi la concert, una lipsită de certitudini sau, măcar, de răspunsuri. Imaginile senine imortalizate de Ang Lee reuşesc să reconstituie atmosfera bizară, dar în acelaşi timp paşnică, aproape paradisiacă a respectivei ere, fără a epata în niciun fel, nici măcar în superba secvenţă psihedelică (perfect justificată dramaturgic, de altfel) menţionată la începutul articolului. Cineastul deţine un simţ al echilibrului dramaturgic şi vizual probabil unic în lume, permiţându-i să penduleze versatil, cu succes, între subiecte şi mize cinematografice diametral opuse.

Ang Lee, căruia mulţi critici îi contestă statutul de autor tocmai din cauza versatilităţii sale deja legendare, demonstrează încă o dată prin „Taking Woodstock” că orice gen îi e accesibil. Ar fi meritat mult mai mulţi spectatori în săli această bijuterie de film. Campania de marketing, care inducea publicului un tip de aşteptări nefondate, l-a scufundat însă comercial. E cu atât mai deplorabilă situaţia cu cât, alături de „Inglourious Basterds” al lui Quentin Tarantino şi de „Two Lovers” al lui James Gray, „Taking Woodstock” e cea mai incitantă producţie cinematografică americană pe care am văzut-o în ultimul an.

 

(articol publicat in numarul al 3-lea al Film Menu / decembrie 2009)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

The Time That Remains (Marea Britanie – Italia – Belgia – Franţa 2009, regie Elia Suleiman)

35 Rhums (Franta – Germania 2008, regie Claire Denis)

Morrer como um hommem (Portugalia – Franţa 2009, regie Joao Pedro Rodrigues)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, regie Tsai Ming-liang)

Demain on demenage (Franța, Belgia 2004, regie Chantal Akerman)


Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s