Boys Don't Cry

[Review] : Boys Don’t Cry

Boys Don’t Cry (Băieţii nu plâng niciodată)

 

SUA 1999

regie Kimberly Peirce

scenariu Kimberly Peirce, Andy Bienen

imagine Jim Denault

cu Hilary Swank, Chloe Sevigny, Peter Sarsgaard

 


 

de Andreea Dobre

 

„Nu cred că există ceva mai provocator pentru un actor decât să interpreteze un personaj de sex opus”, declara Hilary Swank despre rolul care i-a adus un Oscar în 1999. La începutul anilor ’90, o fată de douăzeci de ani scăpa dintr-un orăşel din Nebraska şi se refugia în următorul, cu iluzia că poate fugi de propria identitate. O Teena Brandon tunsă scurt, în haine şi purtări bărbăteşti, se bate prin baruri în drumul spre Falls City, unde îşi găseşte locul într-un grup de oameni în care descoperă dragostea şi moartea. „Tipul cel nou”, care se recomandă Brandon, slab şi timid, începe o relaţie cu Lana (Chloe Sevigny) şi o prietenie cu John (Peter Sarsgaard) şi Tom (Brendan Sexton III), cei doi transformându-se în personificări ale homofobiei când îi descoperă secretul. Brandon devine „un caz”, o poveste care se cere spusă în ştiri de scandal şi prinsă în studii comportamentale, un simbol trans-gender şi subiectul primului lungmetraj regizat de Kimberly Peirce.

Refugiul lui Brandon se apropie de un naturalism white trash; căutând filmul pe Google, am descoperit chiar şi site-ul unor oameni care îşi petrec timpul numărând cuvinte cu f şi scene de disrespectful attitude şi scriind recenzii dedicate părinţilor. El este totuşi primit într-o familie, fie ea şi una improvizată din foşti puşcăriaşi care dau bere unui copil şi apoi urlă la el că se manifestă fiziologic pe unde nu trebuie. Scurte cadre cu peisaje, alături de scenele de dragoste cu Lana, dau filmului câte o mică doză de poezie, ca o gură de aer pe care o inspiri adânc în timp ce te îneci. Majoritatea cadrelor sunt întunecate, planuri apropiate în care nişte suflete sunt conturate discret: o mare parte din sursele de lumină sunt faruri de maşini, sirene de poliţie sau baruri. Simplitatea vizuală funcţionează, oferind coerenţă filmului şi construind o aură de nelinişte perfect firească în jurul unui personaj autodistructiv. Muzica non-diegetică se potriveşte în peisaj la fel de bine ca accentul super-exersat al lui Hillary Swank.

Atunci când John şi Tom o forţează pe Lana să privească adevărul, un cadru ne dă impresia că Brandon se priveşte din afară, ca şi cum nu s-ar recunoaşte pe sine în femeia pe care o dezbracă cei doi. Scena crimei este filmată cu o lentoare albăstruie, accentuând zgomotul împuşcăturii şi urletele Lanei. În aproape două ore, aceste momente, deşi cele mai intense, nu întrerup simplitatea low-budget a filmului şi reuşita de a crea emoţie doar prin performanţele actorilor. După mai bine de o lună trăită în pielea personajului, Swank adună în chipul ei osos mai multă masculinitate decât John şi Tom în glumele şi crizele lor alcoolizate, iar Chloe Sevigny întruchipează perfect deziluziile, plictisul şi imposibilitatea de a fugi din Falls City. John şi Tom evoluează ca personaje pe un teritoriu nesigur: deşi intuim brutele din finalul filmului, mici momente de pace sau de vulnerabilitate, lumina unui foc ne arată că autoarea îi poate privi umanist, fără să acuze.

Dacă alegem să privim filmul ca pe un manifest feminist, el pare unul radical: în societatea în care trăieşte Lana, singurul mascul cu maniere e de fapt o femeie. Regizoarea nu insistă însă în direcţia asta, duritatea mediului având doar scopul de a accentua intoleranţa care marchează povestea de la un capăt la altul şi credibilitatea finalului. Debutul lui Peirce alternează violenţa şi furia cu tandreţea, cu nevoia puternică de a fi iubit şi acceptat a unui om inadaptat nu doar la mediu, ci şi la propriul corp. Deşi filmul se vrea povestea vieţii Teenei Brandon, scenariştii iau criza de identitate a personajului ca atare, fără explicaţii, în timp ce pentru persoana reală masculinitatea era un mecanism de apărare dezvoltat în urma unui abuz sexual. Cineaştii filmează uraganul, dar nu şi monstruoasa bătaie de aripi de fluture care l-a cauzat, realizând o mostră de catharsis oscarizabil care depăşeşte intenţiile biografice şi devine o investigare a genului.

 

Alte review-uri Film Menu:

Boy Meets Girl (Franţa 1984, regie Leos Carax)

Surviving Life (Cehia-Slovacia 2010, regie Jan Svankmajer)

Trash Humpers (SUA – Marea Britanie 2009, regie Harmony Korine)

Rubber (Franţa 2010, regie Quentin Dupieux)

L’epine dans le coeur (Franta 2009, regie Michel Gondry)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s