35 rhums

[Review] : 35 rhums

35 rhums (35 de șoturi de rom)

 

Franța, Germania 2008

regie Claire Denis

scenariu Claire Denis, Jean-Pol Fargeau

imagine Agnes Godard

montaj Guy Lecome

sunet Martin Boissau

muzică Tindersticks

cu Alex Descas. Mati Diop, Gregoire Colin

 


 

de Irina Bako

 

Viața merge înainte ca un tren, fie el RER sau shinkansen, nu poți să-i sfidezi cursul, poți doar să-i schimbi macazul. Ce trebuie să se întâmple se întâmplă și până și cele mai rezistente și bine păstrate legături se transformă, în timp, în ceva cu totul nou. Filmul lui Claire Denis povestește, cu îmbrățisări și dans, cu peisaje în fugă surprinse periferic, cu resemnare și înțelegere despre ce se întâmplă când aceste legături sunt pe cale de a se metamorfoza.

Lionel și fiica lui, Josephine, trăiesc într-un apartament confortabil într-o suburbie a Parisului, izolați emoțional de exterior, iubindu-se simplu și loial. În prima secvență Lionel aduce un fierbător de orez nou în bucătărie – într-un cadru de dinanite o vedem pe Jo cumpărând același obiect; în cel mai firesc mod, Claire Denis definește simbolic încă de la început relația lor prin acest simplu instrument de gătit. Pe parcursul filmului regăsim același tip de narațiune în care predomină mișcările lente, deciziile instinctive, gândurile neexprimate și gesturile mici, nu schimbul de cuvinte. Jo decide să ascundă achiziția față de tatăl ei, preferând să simuleze surpriza și să se bucure de faptul că acesta și-a adus aminte. Înțelegem imediat că fiica e dispusă la sacrificii personale doar pentru a nu-și răni tatăl, doar ca să păstreze intact sentimentul lui de iubire, atât de comod amândurora.

Nevoile care vin cu maturizarea unei fete contrastează profund cu experiența de a fi tatăl acestei fete – cei doi încearcă să tragă de timp cât de mult se poate, deși amândoi știu că timpul lor împreună s-a terminat. Filmul este un tribut minunat adus de Denis filmelor lui Ozu, în special lui „Banshun” (1949), pe care îl și citează în anumite secvențe. Cele 35 de înghițituri de rom sunt semantic egale cu cele de sake ale tatălui japonez, administrate ritualic în prima noapte pe care fiica lui o petrece cu proaspătul ei soț. Inexprimabilul din filmele maestrului japonez (și, de ce nu, asiatic în general) se recontextualizează grațios în Parisul plin de ploaie și de baruri în care se dansează pe Siboney, ca-n „2046”.

Până și personajul tatălui (Alex Descas, deja un favorit al lui Denis) are demnitatea tăcută a unui samurai care a îmbătrânit și care ezită să-și accepte condiția. Lionel e un bărbat extrem de frumos și de puternic și, african fiind, semnele vârstei nu-l trădează. Prezența lui e ca a unui leu care trebuie sa renunțe la privilegii, iar cele două leoiace și leul tânăr îl vor respecta și asculta chiar și așa. Cea de-a doua leoaică e Gabrielle, o vecină care a avut la un moment dat o scurtă relație cu Lionel și încearcă să o reînvie. Leul tânăr e Gregoire Colin, Noe în film, un bărbat onest dar misterios, care trăiește cu propriul atașament față de trecut (o pisică bătrână) într-un apartament de la un etaj inferior. Noe și Gabrielle sunt în expectativă, pe când Lionel și Jo sunt surprinși în momentul de tristă celebrare a despărțirii lor ca tată și fiică.

Pe parcursul filmului urmărim acest pătrat tandru în momente de conflict și de repaus: îi vedem dansând într-o cârciumă deschisă doar pentru ei, schimbându-se ca parteneri de dans și ca trăire în ochii noștri. Aici e momentul în care tatăl își cedează în mod oficial fiica lui Noe, care își marchează victoria (și recunoștința) cu un sărut public. Desprinderea nu e niciodată ușoară și regizoarea ne face să vedem acest lucru prin multe prim-planuri alternate; nu neglijează nicio clipă niciun personaj și astfel ne lasă să ghicim, rând pe rând, ce simte fiecare doar din simple zâmbete sau mișcări ale ochilor.

Imaginea e semnată de aceeași Agnes Godard, translatora vizuală a gândurilor lui Denis de atâția ani încoace. E frumos s-o vedem pe Agnes cum vede Parisul suburban noaptea, cum lucrează cu întunericul și lumina artificială ca să redea cât mai precis senzația de intimitate dintre cei doi, deveniți ușor-ușor cei patru.

Există în film o abatere de la ritmul tandru și de la intimitatea Parisului; Lionel și Jo pleacă într-o călătorie în Germania, relativ nenecesară firului narativ, în care ne apropiem un pic mai tare de trecutul lor. Și acest moment face parte din seria lungă de rămas-bunuri, similară ‘goodnight, three times goodnight’-ului shakespearian – în fond, întregul film e o serie de clipe lungi de despărțire, majoritatea sincronizate cu mijloace de transport surprinse în mișcare.

Sărbătorirea momentului nunții dintre Jo și Noe este probabil cea mai frumoasă clipă dintre toate, pentru că alternează fericire și tristețe, cele două aproape că se confundă. Cele 35 de înghițituri de rom marchează atât renunțarea cât și bucuria care vine cu ea – sau mai precis, cel puțin pentru Lionel, cea mai grea dintre schimbări, și anume adaptarea la o viață nouă în singurătatea și necunoscutul îmbătrânirii.

 

 

Alte review-uri Film Menu:

L’Illusionniste (Marea Britanie-Franța 2010, regie Sylvain Chomet)

Lourdes (Austria-Franța-Germania 2009, regie Jessica Hausner)

Tatarak (Polonia 2009, regie Andrzej Wajda)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, regie Tsai Ming-liang)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s