the day i became a woman

[Review] : Roozi ke zan shodam

Roozi ke zan shodam (Ziua în care am devenit femeie)

 

Iran 2000

regie şi scenariu Marzieh Makhmalbaf

imagine Mohamad Ahmadi, Ebrahim Ghafori

cu Fatemeh Cherag Akhar, Hassan Nebhan

 


de Georgiana Madin

 

Despre fiicele lui Mohsen Makhmalbaf, mai ales despre Samira („Mărul”), s-a scris cu fascinaţie în revistele de film internaţionale, s-a exclamat la prezenţa lor în festivaluri, sau s-a spus cu dispreţ că singurul merit al familiei lor de cineaşti este acela că persistă în a imprima pelicula cu decoruri din Iran, punându-şi la început casa gaj de fiecare dată când lansau un film, pentru a o recupera ulterior. A face film în Iran, chiar dacă asta presupune o stagnare în jurul unor subiecte din interior, este o aventură. Iar numele Marzieh Makhmalbaf auzit întâmplător sugerează că este o fiică a lui Mohsen mai puţin scoasă la rampă, nu soţia sa.

Bănuiala că Mohsen ar fi şi „părintele” lui Marzieh nu este întru totul nejustificată. Crezul personal al lui Mohsen, pentru care a şi înfiinţat Makhmalbaf Film House, este acela de a face film nu ca o ocupaţie exclusivistă sau academică, ci ca o posibilitate de a grăi lumii care (într-o utopie tehnologică) ar trebui să fie accesibilă tuturor. Ce trebuie spus de la început este că, dincolo de  aura strălucitoare, de prolificitatea şi de premiile „casei”, originea discursului este şi la Marzieh, Orientul contemporan (Iranul, respectiv Afganistanul), un cadru deşertic, pe deasupra încontinuu ciobit, care la amiază prăjeşte trupurile bine înfăşurate şi care îngheaţă pe timpul nopţii, un cadru folosit şi ca locaţie, şi ca metaforă (dobândită pe parcurs).

Debutul lui Marzieh coincide cu regizarea unui triptic scris de Mohsen despre trei metamorfoze din viaţa femeii. Din toate culturile lumii se desprinde ideea de perfecţiune prin fuziunea masculin-feminin. Nu avem decât legende şi mituri despre asemenea întâlniri, dar putem, la scară mică, să zâmbim cu încântare unui scenariu scris de un bărbat despre emoţiile şi dorinţele femeilor musulmane, pentru a fi regizat de o femeie, aşa cum e primul film al lui Marzieh.

Trei momente din vieţile a trei femei (una în devenire) sunt relatate cu detaşare sub soarele dogoritor al unui deşert populat şi liniştit la suprafaţă. Faţă de alte filme iraniene, aici se pedalează foarte puţin pe referirile la libertatea din Occident. Ameninţările cu pedeapsa ale bărbaţilor sau ale autorităţilor opresive sunt palide în umbra voinţei femeii care vrea să scape de constrângerile adânc înrădăcinate. Dacă sistemul musulman de legi suferă de fisuri, acestea trebuie văzute şi doborâte din interior, cu empatie faţă de personaje.

Insolitul este un fir de legătură între poveşti, fiecare începând în continuarea celeilalte, în aceeaşi zi de vară şi, aflăm mai târziu, aproape de acelaşi ţărm de mare. Insolitul înseamnă nu doar faptul că vedem acele trei momente pentru prima dată, ci şi raritatea cu care apar ele în viaţa unei femei. Ziua în care Hana împlineşte nouă ani se deschide ca oricare alta, însă bunica şi mama îi amintesc că e ziua în care devine femeie şi trebuie să poarte văl. Stabilind ora naşterii ei, femeile îi permit să se mai joace o oră cu prietenul ei, ghidându-se după umbra unui băţ înfipt în nisip. În jocul lor de acum interzis, amintind de filmul lui René Clément cu acelaşi nume din 1952, se strecoară umbra băţului din ce în ce mai scurt, gratiile de la fereastra băiatului, prin care sunt priviţi ca nişte deţinuţi când el, când ea, şi iminenţa unei legi pe care nu o cuprind cu mintea lor de copii. Simbolurile strecurate sunt uşor de priceput şi puternice prin simplitate: Hana schimbă vălul feminităţii pe un peştişor galben de plastic cu care să îşi treacă vremea, iar băţul, a cărui umbră îi aminteşte de părinţi, e o normă care îi scurtează libertatea.

Poate cel mai greu de înţeles este povestea lui Ahoo, o femeie în jur de 30 de ani, aflată într-o cursă feminină de văluri negre şi tenişi pe biciclete. Ea pare cea mai neînfricată dintre bicicliste, cu atât mai mult cu cât, în drumul ei alert la care nu vrea să renunţe, în viaţa ei au loc schimbări majore. Ahoo divorţează şi atrage mânia bărbaţilor din familia ei în doar un sfert de oră, fiindcă nu vrea să se oprească. Înţelesul cursei scapă la început, însă pe măsură ce călăreţii se adună în jurul ei, revolta ei tăcută devine evidentă. I se potriveşte un blestem copilăresc rostit de bunica Hanei în prima poveste: „Dacă nu te întorci la timp, Dumnezeu n-o să te ierte”. Ahoo nu rosteşte niciun cuvânt bărbaţilor care încearcă să o îngrădească. În acelaşi timp, punctul de vedere al lui Marzieh rămâne impersonal, fixat pe viteza vălurilor negre şi completează hotărârea protagonistei. Marzieh îşi îngăduie un moment de compătimire faţă de femeia musulmană, lăsând-o la final pe Ahoo să se piardă în zare lângă cei doi bărbaţi călare, în timp ce camera se îndepărtează odată cu celelalte bicicliste.

Ultimul episod este şi cel mai neobişnuit, prin umorul anecdotic al bătrânei Hoora. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum, dar Hoora moşteneşte o groază de bani cu care îşi cumpără, cum zice ea, tot ce n-a avut o viaţă, de la mobilier la rochie de mireasă. Angajează câţiva băieţi să o poarte cu mobilierul şi cu aparatura printr-o mulţime de magazine şi să i le aranjeze pe o plajă, unde se vor deznoda toate cele trei poveşti. Mulţumirea Hoorei când îşi vede toată „casa” pusă la punct în soare şi în nisip, ca şi când ar fi ceva de la sine înţeles să îţi faci un loc al tău în orice petic de lume, e cea care coboară întâmplarea pe pământ şi o face de dorit, ca pe o fantezie copilărească din cauza căreia nu poţi dormi noaptea; precum un curcubeu la comandă, doar că puţin mai cuprinzător. Atunci când ai o casă a ta, chiar şi pe plajă, poţi să visezi câte amintiri vei avea în ea, să plângi că nu le-ai avut în tinereţe şi să suferi la gândul că o aşchie de lemn o să sară de la locul ei.

Sensul celui de-al treilea episod, în afară de a uni într-un loc pe Hana, pe biciclistele care au revăzut-o pe Ahoo depăşindu-le şi pe Hoora este de a vorbi despre moarte. Toate micile detalii duc în ultima secvenţă la o concluzie. Pare că misterul celor trei momente e construit din fire nevăzute, împletite de o minte bătrână şi înţeleaptă care îşi croieşte singură drum spre largul mării, precum Hoora. Cu seninătate, în ziua de vară, vâslaşii copilandri schimbă peştişori de plastic pe sute de văluri de la fete resemnate, vălurile sunt puse la căule, iar căulele sunt încărcate cu toată avuţia femeii, căci morţii nu are să îi mai pese că a fost adunată într-o singură zi.

 

Alte review-uri Film Menu:

35 Rhums (Franta – Germania 2008, r. Claire Denis)

Vénus noire (Franţa – Italia – Belgia 2010, regie Abdellatif Kechiche)

Vincere (Italia – Franţa 2009, regie Marco Bellocchio)

O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Kynodontas (Grecia 2009, regie Giorgos Lanthimos)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s