The Secret Life of Words

[Review] : La vida secreta de las palabras

La vida secreta de las palabras (Viaţa secretă a cuvintelor)

 

Spania 2005

regie şi scenariu Isabel Coixet

imagine Jean- Claude Larrieu

cu Sarah Polley, Tim Robbins

 


 

de Mirona Nicola

 

„La vida secreta de las palabras” este cel de-al cincilea lungmetraj al regizoarei spaniole Isabel Coixet. Ca și în „Mi vida sin mi”, personajul principal este o femeie și se explorează relația acesteia cu un bărbat. Coixet merge însă mai departe și vorbește despre drama care se ascunde în spatele cuvintelor pe care nu vrem să le auzim sau să le spunem (așa cum face Hanna) sau despre cea camuflată de un exces în verbalizare (cum este cazul lui Joseph).

Hanna (Sarah Polley) este o imigrantă est-europeană cu o deficiență de auz, care după patru ani de muncă fără concediu într-o fabrică din Anglia este aproape obligată de șeful ei să își ia o vacanță. Pentru ea însă nu este nicidecum o perioadă de relaxare, fiind împinsă fizic și psihic din zona sa de confort, din rutina meselor la care servește invariabil orez, pui și o jumătate de măr, din locuința singuratică, din mediul de lucru în care ceilalți s-au obișnuit să păstreze distanța față de ea (distanță pe care ea o stabilește prin pornirea și oprirea aparatului de auz). Confruntându-se cu perspectiva unei perioade de cel puțin o lună în care nu va avea ocupație, reacționează prompt atunci când aude un bărbat vorbind la telefon despre căutarea unei asistente pentru un rănit aflat pe o platformă petrolieră. Ea a fost asistentă și se oferă să se ocupe de acest bolnav. Odată ajunsă în mijlocul oceanului, în ciuda izolării, sau poate tocmai datorită ei, Hanna învață atât să asculte, cât și să vorbească, să se confeseze.

Mare parte din acțiunea filmului (dacă se poate spune așa, filmul vorbind mai degrabă despre consecințele unor acțiuni) se desfășoară pe platformă și urmărește evoluția femeii determinată de interacțiunea cu Joseph (Tim Robbins), un tip extrem de direct și chiar mai guraliv decât de obicei, având în vedere că se confruntă cu o pierdere temporară a vederii. Faptele nu sunt mulate cu strictețe pe conturul concis al timpului, povestea fiind parcă fragmentată într-o serie de episoade, senzație dată de stilul de montaj – fiecare secvență se încheie printr-un fade to black. Astfel că de la o secvență la alta distanța dintre Hanna și Joseph se micșorează vizibil până la momentul în care femeia face o destăinuire despre trecutul său într-un moment perceput ca unul de catharsis, de izbucnire a unor emoții reprimate. Dar în viața Hannei aceste momente pot fi asemănate cu deschiderea unei ferestre de o pală de vânt: curând fereastra se reînchide.

Povestea din „La vida secreta de las palabras” stă sub semnul războiului, a traumelor fizice și psihice, însă toate acestea sunt numai rememorate. Din acest punct de vedere Isabel Coixet dă o lecție despre cum se poate povesti despre violență fără a o vedea propriu-zis. Astfel, de cele mai multe ori episoadele menționate se încheie la limita unui clișeu melodramatic, însă melodrama nu poate fi complet evitată, deseori fiind cea mai potrivită soluție. Către final însă, poate dintr-o dorință de creștere progresivă a dramatismului (sau poate numai fiindcă spectatorul poate deja intui finalul) situațiile virează către o accentuare a patetismului atât în construcția replicilor, cât și în rostirea lor.

Fiind vorba despre cuvinte, acesta este un film care uzează mult (dar nu excesiv) de dialog. În sprijinul acestuia, realizatoarea aduce o coloană sonoră foarte potrivită și bine alipită imaginilor. Acestea pot fi calificate drept frumoase, însă nu căutate. Imaginea este gândită în așa fel încât să vină în completarea mizanscenei care lasă senzația unei distanțări a observatorului, foarte potrivită cu ideea de izolare pe care o regăsim în mai multe aspecte ale filmului. Este vorba în primul rând de Hanna, care caută să creeze cât mai mult spațiu strict personal în jurul ei; apoi, Joseph este izolat de colegii săi de pe platformă, care, la rândul lor sunt cu toții în mijlocul unui ocean din proprie voință. Diferența dintre restul personajelor și Hanna este că ei își doresc o apropiere față de ea, ca element nou în circuitul închis în care trăiesc. Povestea creează premise interesante pentru personajele secundare („căpitanul” platformei, bucătarul, motoriștii și un biolog marin), însă acestea nu sunt decât foarte puțin exploatate. De multe ori ei există acolo parcă numai pentru că acceptând convenția realistă și logica acesteia, ar fi fost imposibil că Joseph și Hanna să fie absolut singuri. Pe de altă parte, un alt element insuficient exploatat (și care, în fond, nu era indispensabil poveștii) – vocea din off care apare la începutul și finalul filmului – nu are nimic de a face cu realismul.

„La vida secreta de las palabras” păcătuiește prin excese mai mici sau mai mari, uneori prin prudență în exces. Cu toate acestea este un film foarte capabil să provoace emoții intense spectatorului, lucru datorat în special interpretării actoricești. Pentru mulți ar putea fi un film de notat pe lista „de revăzut”, iar Isabel Coixet se află în mod cert pe cea „de urmărit”.

 

Alte review-uri Film Menu:

Surviving Life (Cehia-Slovacia 2010, r. Jan Svankmajer)

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

The Time That Remains (Marea Britanie – Italia – Belgia – Franţa 2009, r. Elia Suleiman)

35 Rhums (Franta – Germania 2008, r. Claire Denis)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s