[Review] : Day Night Day Night

Day Night Day Night

 

SUA , Germania, Franța  2006

regie, scenariu Julia Loktev

imagine Benoît Debie

montaj Julia Loktev, Michael Taylor

cu Luisa Williams, Josh Phillip Weinstein

 

 

de Roxana Coțovanu

 

Toată lumea moare. Unii oameni cad de la fereastră și mor. Alții mor când un aparat de aer condiționat cade de la fereastră și îi strivește. Unii oameni conduc, se lovesc de ceva și mor. Alții sunt loviți de o mașină și mor. Unii sunt înjunghiați. Alții împușcați. Unii sunt sugrumați. (…) M-am hotărât. Am doar o singură moarte; vreau ca moartea mea să fie pentru Tine.

Sunt primele cuvinte care se rostesc în filmul Juliei Loktev; de altfel, un film în care nu ne e dat să auzim prea multe vorbe (ceea ce ne face să ne ciulim urechile la orice alt mic zgomot, iar cu ocazia asta trebuie spus că sunetul joacă un rol foarte important și că e impecabil); în schimb, multe alte cuvinte, mai ales multe “de”-uri și “ce”-uri urmate de un semn de întrebare plutesc cumva continuu, în special în mintea spectatorului.

Cât despre aceste prime cuvinte din film – care fac parte, de fapt, dintr-o mai lungă și (mai) bizară rugăciune șoptită cu patimă de personajul principal, o tânără filmată în această primă secvență din profil, într-un plan foarte apropiat, în contre-jour, într-un autobuz în mișcare – momentul imprimă întregului film niște stări de care nu va reuși să se debaraseze până la genericul său de final. Pe de o parte – un disconfort puternic dus înspre claustrofobie, senzație întreținută de cadrele cât mai strânse, luate cu o mână tremurândă, cadre ce nu scapă din ochi în niciun moment personajul principal; pe de altă parte – o curiozitate mereu crescândă: de ce ar vrea această fată să moară? și – pe măsură ce filmul se derulează – de ce în acest mod? Destul de repede intuim că tânăra are de gând să facă pe suicide bomber-ul, iar cele două zile din titlu sunt, de fapt, ultimele ei zile. În schimb, nu la fel de repede ne dăm seama că acea curiozitate de care pomeneam mai sus nu ne va fi satisfăcută. Dar aici stă, de fapt, tot secretul filmului.

Avem un personaj despre care nu știm nimic cu exactitate, putem doar intui câte ceva. Chipul tinerei (Luisa William – memorabilă, în special, ca trăsături fizice, dar și ca interpretare) nu ne lasă să-i descoperim naționalitatea. Limba o vorbește fără accent. Ar putea la fel de bine să se roage, de fapt, unui Dumnezeu creștin. Nu ni se dă o motivație, nu ghicim mai nimic din backstory-ul ei. Nu înțelegem prea bine nici ce e cu teroriștii ăia. Totuși, în ciuda sfidării unor reguli de bază ale scenaristicii, personajul nu e câtuși de puțin lipsit de tridimensionalitate. Ba dimpotrivă. Pelicula funcționează pentru că nu se axează deloc pe aspectul său politic – deși, punând în discuție o chestiune atât de importantă, ar putea fi lesne interpretat așa. Filmul se concentrează pe lucrurile mărunte. Pe detalii, cu atenția unui om care are pupilele dilatate de frică. Cu cadre cât mai strânse – totul se vede mai mare și mai clar. Cum își petrece ultimele ore o tânără care știe cât mai are de trăit și, mai mult de-atât, a ales singură acest lucru? Păi, în prima jumătatea a filmului – în bună parte în camera de hotel în care e instruită pentru a duce la bun sfârșit planul. Când e singură, face baie. Se săpunește temeinic. Își taie unghiile – mai întâi cele de la picioare, apoi de la mâini. Își spală chiloții și ciorapii cei groși. Îi usucă cu foenul din dotarea hotelului, din baie. Nu poate să adoarmă. Mănâncă. Își plimbă tălpile pe peretele de care e lipit patul. Stinge și aprinde veioza. Mai mănâncă ceva. În cea de-a doua jumătate a filmului, prin îmbulzeala de pe străzile din New York, în așteptatea de a finaliza planul, mănâncă din nou. Mult. Pesemne, din cauza golului din stomac care trebuie să i se fi format. Doi covrigi. Cu muștar. Un măr glazurat. Câteva linguri dintr-o budincă pe care o aruncă mai apoi. Probabil – tot din cauza golului din stomac.

În fine. Un lucru ar mai trebui spus: forța acestui film constă în faptul că el nu duce acolo unde ne așteptăm, ci mult mai departe.

Și totodată mult mai aproape.

 

Alte review-uri Film Menu:

Dayereh (Iran – Italia – Elveţia 2000, regie Jafar Panahi)

Zanan-e bedun-e mardan (Germania – Austria – Franţa 2009, regie Shirin Neshat)

Shirin (Iran 2008, regie Abbas Kiarostami)

Ziua în care am devenit femeie (Iran 2000, regie Marzieh Makhmalbaf)

Sib (Iran – Franţa 1998, regie Samira Makhmalbaf)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s