Je tu il elle

[Review] : Je, tu, il, elle

 Je, tu, il, elle (Eu, tu, el, ea)

 

Franţa, Belgia 1976

regie Chantal Akerman

imagine Benedicte Delesalle, Renelde Dupont, Charlotte Szlovak

montaj Luc Freche, Genevieve Luciani

cu Chantal Akerman, Niels Arestrup, Claire Wauthion

 


de Sarra Tsorakidis

 

Prima oară când am văzut „Je, tu, il, elle” de Chantal Akerman, am avut nevoie de câteva momente de ecran negru în care să încerc să înţeleg ce urmărisem. După atâtea filme văzute, am început să le privesc cumva obiectiv, fără să mă implic emoțional în poveste și fără să ajung vreodată să mă regăsesc în totalitate într-un personaj. Însă, într-un mod foarte straniu, fără să realizez, Akerman m-a împins în mijlocul durerii personajului principal (jucat cu măestrie de însăși regizoarea) și m-am trezit la finalul filmului că ceva din mine se schimbase.

Filmul este minimalist într-un mod foarte special. Este, în primul rând, foarte curat. Decorul este simplu, jumătate de oră din film fiind compus numai dintr-o saltea. Personajele sunt naturale, deși atipice, atât în fizionomie, căt și în gesturi. Cadrele sunt lungi, compuse simetric. Nu mi-aș putea închipui acest film color. Mi se pare că unul din avantajele lui, din punct de vedere al poveștii, este tocmai griul care îi conferă simplitate și stranietate și doza de tristețe care vine odată cu subiectul în sine.

Julie este o femeie care, după ce trece printr-o despărțire, se închide într-o cameră unde rămâne timp de o lună. Își vopsește toată mobila în albastru, apoi în verde, o mută, o scoate din cameră, începe să scrie o scrisoare interminabilă pe care o întinde apoi pe jos și o calcă în picioare. Mănâncă numai zahăr pudră, se dezbracă, doarme foarte mult. Aparent, Julie nu e chiar întreagă la cap, însă regizoarea își construiește personajul cu finețe. Se folosește de voice over, vocea interioara a lui Julie, o voce frumoasă, caldă, feminină și care îi oferă personajului doza de normalitate prin care ajungem să empatizăm cu el. De aceea, spectatorul înțelege că Julie face tot ceea ce face pentru că suferă și doar așa se poate vindeca. De-a lungul tuturor acestor zile, Julie începe încet încet să se vindece. Se privește în oglindă, se admiră și, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, se îmbracă și pleacă.

Julie e o femeie puternică, care ia decizii extreme și nu se sperie la gândul de a-și tăia în propria carne. Filmul e o dovadă de curaj, dar și de lipsă de rațiune. Se urcă în primul TIR care oprește și, foarte repede, vocea interioară începe o nouă poveste de dragoste în care „el” (șoferul) e ceva cu totul nou, prin simplul fapt că e bărbat, și ea doar o adolescentă. Julie se chinuie să se potrivească cu acest nou tip de iubire pe care ea nu îl cunoaște. Încearcă mutește, pentru că nu scoate nici un cuvânt pe tot parcursul călătoriei, să fie demnă de a fi iubită de un astfel de bărbat. Singurele cuvinte pe care „el” le scoate sunt toate legate de sex: cum vrea ca ea să-l atingă, ce simte în momentul în care ea îl atinge, ce face după ce toate atingerile au luat sfârșit. Julie stă apoi și-i ascultă întreaga poveste de dragoste pe care el a trăit-o și o trăiește in continuare cu soția lui, cum inițial sexul era minunat și cum acum nu mai e. Îi povestește despre celelalte fete asemănătoare ei care s-au urcat la el în camion, despre cum s-a culcat cu unele dintre ele, şi cum altele l-au refuzat. Fără să o mai vedem pe Julie, fără să-i mai auzim vocea, simțim alături de ea dezamăgirea realizării faptului ca ea nu e cu nimic mai specială pentru acest individ și că locul ei, de fapt, oricum nu e acolo. Regizoarea a vrut ca noi să simțim asta si a știut cum să ne pună în locul personajului (atât la figurat, cât și la propriu, pentru că aparatul de filmat este așezat în locul din dreapta șoferului și uitat intenționat acolo pe tot parcursul monologului lui).

De parcă toate acestea nu au fost suficient de brutale cu întregul schelet emoțional al lui Julie, Akerman își împinge personajul și mai adânc în nebunie și îl trimite la ușa celei din cauza căreia e posibil să se fi întâmplat toate. Amanta o primește spunându-i că nu vrea să-și petreacă noaptea acolo, însă îi pregătește de mâncare și o servește cu vin. Este pentru prima oară când Julie vorbește și ceva din expresiile feței ne lasă să înțelegem că fata dărâmată de la început s-a schimbat și, fără să-și fi propus, acum conduce jocul. Cele două ajung să facă dragoste, însă într-un mod total atipic. Nu se mângâie, nu se sărută foarte mult. Sunt două corpuri care se luptă și care trag unul de celălalt cu disperare. Cu această scenă, regizoarea m-a cucerit, ea reușind să-mi transmită perfect cramponarea personajelor, pe care cu toții o trăim, cel puțin la nivel subconștient, atunci când simțim că cei ce ne-au iubit cândva au încetat să o mai facă.

Ce mi-a plăcut la acest film a fost faptul că Akerman a decis să se axeze pe ce se intâmplă după iubire: suferi, cunoști pe altcineva, nu merge, te întorci la cel pe care l-ai iubit și ajungi la concluzia că te-ai schimbat și, odată cu tine, și sentimentele.

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Boy Meets Girl (Franţa 1984, regie Leos Carax)

Ziua în care am devenit femeie (Iran 2000, regie Marzieh Makhmalbaf)

Frozen River (SUA 2008, regie Courtney Hunt)

Deux fois (Franţa 1968, regie Jackie Raynal)

L’epine dans le coeur (Franta 2009, regie Michel Gondry)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s