[Eseu] : Maria Popistaşu

Maria Popistaşu despre actoria de film

 

Filmografie selectivă: „Legături bolnăvicioase” (2006, r. Tudor Giurgiu), „Marţi, după Crăciun” (2010, r. Radu Muntean)

 

Tocmai am văzut „Avatar”. În filmul ăla doar 2 actrițe joacă nemijlocite de „after effects” și doar pentru 30 de minute puse cap la cap. În ultima vreme, filmele care îmi plac sunt fie documentare, fie filme în care toți actorii sunt amatori. După toate datele astea, la nivel global, e greu de spus unde e locul meu.

Am treizeci de ani. În facultate am auzit de nenumărate ori că viața profesională a actrițelor ia o pauză între 35 şi 50 de ani. Dacă ar fi să cred asta, aș mai avea cinci ani în care să mai joc tinere soții sau amante. Vârsta personajelor mele crește o dată cu a mea și sper să existe povești și cu femei de 45 de ani, atunci când va fi cazul. Aleg să cred că pauza de 15 ani e o prostie.

Poate pentru că știm că este într-un fel „a men’s world”, sunt întrebată dacă sunt mulțumită de rolurile scrise pentru femei. Nu se scriu multe roluri principale feminine. Pot amenda atât numărul, cât și calitatea lor, dar admit că au fost scrise și roluri pe care mi le-aș fi dorit, doar că destul de puține. Dacă ai norocul ca din cele câteva filme care se fac pe an să fie 2 filme în care ai vrea să fii implicat, iar în aceste filme să existe un personaj care să aibă vârsta ta sau date în care să te poți încadra, atunci ai șansa unui casting și posibilitatea unui rol. Apoi vin celelalte variabile care pot duce la succesul filmului sau la succesul propriu și la expunerea către alte piețe. Nu e tocmai simplu. Rareori se întâmplă să alegi și să fii ales, poate de aia acasă am făcut doar două filme, unele roluri le-am refuzat, altele nu mi s-au propus. Am lucrat mai mult afară pentru că de acolo am avut mai multe cereri, dar știu că în cele mai multe cazuri, dacă ar fi fost scenarii românești, nu aș fi acceptat să joc. Rolurile de afară au fost oportunități pe care le-am valorificat. Am călătorit, am jucat, m-am distrat și am fost bine plătită. Măsura valorii mele este în fapt o ecuație de noroc, determinare și disponibilitatea către compromis. Mai toate experiențele mele profesionale au fost destul de diferite unele de altele. Diferențele nu vin de la o metodă românească versus cea germană sau engleză, ele apar de la un regizor la altul, de la producători, buget, anotimp sau țară. Cel mai adesea, diferența pe care am sesizat-o eu între aici și acolo e dată de vechimea sistemului. Ei au făcut filme mai multe, în condiţii mai bune și s-au rodat. Altfel, am lucrat cu regizori care foloseau scenariul ca schelet pentru improvizația de la filmare, dar și cu regizori care țineau cu dinții de virgule. Am repetat trei săptămâni înainte de începerea filmului sau doar douăzeci de minute înainte de motor, am învățat astfel că nu există reguli și-am descoperit că în unele sisteme funcționez mai bine decât în altele. Mă plictisesc și ironizez actorii care spun că fac meseria asta pentru a trăi altă viață cu fiecare rol, sau pentru a se descoperi, dar mărturisesc că învăț, acumulez și descopăr. De exemplu, deși cred că am umor în civil, mi se pare că sunt extrem de stângace în comedie. E greu și fabulos să faci pe alții să râdă în film. Și, deși mă distrează foarte tare filmele de gen, sunt suspicioasă și cred că e nevoie de un regizor extrem de convingător pentru a mă motiva să joc în altă cheie decât cea realistă.

Acasă, am impresia că sunt tangenta unui cerc de artiști cu un potențial extraordinar, al căror talent a fost deja confirmat. Nu pot face abstracție de succesul acestui escadron de regizori și nu pot să nu admit că succesul lor ne atinge pe toți. Sunt contemporană cu un moment unic în cinematografia românească, din 2004 nu există an în care un autor român să nu fi fost premiat la un festival internațional. Asta atrage implicit atenția și asupra mea. Este o șansă să fii actor român în perioada asta, în care mai multe nume românești rulează concomitent în cinematografia mondială. Stranietatea poziției mele este dată cumva de distanță – nu am fost încă implicată în nici unul dintre aceste proiecte confirmate, dar mi se pare grozav când pot să stau seara la masă, în curtea Ioneștilor, cu Rădulescu, Porumboiu și Muntean. Îmi admir contemporanii. E mișto să pot scrie asta.

 

(articol publicat in numarul al 4-lea Film Menu / februarie 2010)

 

Alte eseuri Film Menu:

Ioana Flora

Alexandru Potocean

Dragoş Bucur

Monica Bîrlădeanu

Gabriel Spahiu

 

Sondaj

Download Film Menu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s