[Profil] : Leni Riefenstahl

Leni Riefenstahl

 

de Radu Ghelbereu

 

Leni Riefenstahl, maladie a spațiului istoric mediatic sau reinventatoare a limbajului artistic cinematografic; al doilea Big Bang al mijloacelor de expresie sau dresaj audiovizual; inovație și frumusețe impresionantă sau reacție pavloviană la stimulii regimului nazist? Ca în orice basm al secolului al XX-lea, adevărul e undeva pe la mijloc, un adevăr nu întotdeauna comod sau conștientizat ca atare.

Dacă privim înapoi la poveștile cu feți frumoși puri și eroici și cu zmei, care, deși aveau zeci de vieți și reveneau mereu pe scenă, nu se deziceau niciodată de la rolul răului strident, realizăm că în basmele aflate în afara cărților, delimitările sunt din ce în ce mai greu de făcut. Zmeii nu mai sunt pur și simplu zmei; au drame, motive, scuze și argumente pentru acțiunile lor și, chiar dacă asta nu îi absolvă de păcate, le oferă un dram de credibilitate și simpatie. Prin urmare, psihologia principiului cauzalității transformă albul și negrul în tonuri de gri.

În istorie, fie ea cinematografică sau nu, Leni Riefenstahl este prezentată ca un zmeu mai mic cu chip de Cosânzeană, o personalitate emblematică a cinematografului, de un talent incontestabil, urmărită însă, precum o umbră copleșitoare și întunecată de omniprezenta polemică ce-i analizează demersurile carierei. Dacă intențiile sale au fost mai mult ideologice decât pur artistice și prin urmare merită blamate, rămâne încă un mister și (cum ne place să arătăm cu degetul) la latitudinea fiecăruia să decidă. Un lucru este însă sigur, filmele sale au avut un impact extraordinar asupra manierei de a filma și au împins cinematografia mai departe.

Protagonista filmelor montane ale lui Arnold Fanck

 

Leni Riefenstahl, pe numele ei complet Helene Bertha Amelie Riefenstahl, s-a născut pe 22 august 1902 într-o familie avută de clasă mijlocie din Berlin. Datorită afacerilor prospere (de instalații sanitare și încălzire) pe care le conducea tatăl său, a avut avantajul încă de mică de a-și permite să-și urmeze vastele interese culturale și sportive. Cu timpul a devenit tot mai atrasă de artă și, combinând cele două mari iubiri și interese ale sale (sportul și acum și arta), a descoperit dansul, în special formele spontane și romantice ale acestuia, introduse poporului german de către Isadora Duncan. Deși tatăl ei se opunea vehement aspirației la scenă a fiicei, Riefenstahl a fost mereu protejată de mama sa, care i-a oferit libertate deplină. La vârsta de 21 de ani, mânată de spiritul său independent, a părăsit căminul familiei și a devenit o dansatoare de profesie, cu peste 70 de spectacole solo. La aceeași vârstă era și o jucătoare de tenis excepțională, gimnastă și schioare.

Primii paşi spre capodoperă

 

Primul pas înspre cinematografie l-a făcut în anul 1925 când, impresionată și captivată de frumusețea imaginilor surprinse în peisajul montan din filmul „Der Berg des Schicksals” (1924), l-a căutat pe regizorul Arnold Fanck, care la rândul lui surprins de frumusețea și aptitudinile fetei, a invitat-o să se alăture echipei sale. Fanck era unul din pionierii acelui gen de film montan atât de popular în Germania anilor ’20 (gen care avea la bază lupta individului cu forțele naturii și a cărui acțiune, evident, se petrecea mereu în munți); folosindu-se de abilitățile actriței de a schia, de a dansa și a juca, a distribuit-o în următoarele 5 filme ale sale: „Der Heilige Berg” („Muntele vrăjit”, 1926),  „Der Grosse Sprung” („Marele lanţ de munţi”, 1927),  „Die Weisse Holle vom Piz Palu” („Infernul alb de pe Vârful Palu”, 1929), „Sturme uber dem Mont Blanc” („Furtună pe Mont Blanc”, 1930) și „Der Weisse Rausch – Neue wunder des Schneeschuhs” („Fum alb – nouă minune a pantofilor de iarnă”, 1931).  În tot acest timp, cu un simț al observației și al detaliului foarte pregnant, Leni Riefenstahl a învățat ușor, ușor de la mentorul său Fanck bazele regiei și ale cinematografiei/fotografiei și a deschis astfel calea către adevăratul ei talent, ce avea să o transforme într-una dintre cele mai controversate personalități ale industriei.

Deja la vârsta de 30 de ani, Riefenstahl pusese bazele propriei sale case de producție, și, în 1932 și-a făcut debutul în regie cu un film montan numit „Das Blaue Licht” („Lumina albastră”). Filmul se baza pe o legendă veche în care o lumină albastră misterioasă se abătea de la cristalele dintr-o grotă montană asupra caselor unui sat, atunci când era lună plină. Riefenstahl joacă rolul Juntei, o femeie alungată din sat și considerată vrăjitoare (va suna familiar spre sfârșitul articolului) pentru că este singura care cunoaște drumul spre cristale. Când sătenii încearcă să fure cristalele din grotă crezând că o să-i scape de sărăcie, acestea își pierd puterile magice și, ca pedeapsă pentru lipsa de credință a sătenilor și dorința de a se îmbogăți rapid, totul duce la evenimente catastrofale. Elementele mistice și religioase din „Das Blaue Licht”, combinate cu un simț strict al ierarhiei claselor, reamintind de un trecut mitic în care omul trăia fericit împreună cu natura, aveau să reapară mai târziu în ultima sa creație de ficțiune („Tiefland”, 1954). Filmul a făcut impresie la Vatican și a obținut medalia de argint la Festivalul de Film de la Veneția. După acest succes răsunator în Europa, regizoarei i s-a oferit o carieră la Hollywood, însă, în ciuda faptului că mulți dintre prieteni și colaboratori emigrau fără ezitare, aceasta a refuzat toate aceste invitații de a-și părăsi țara.

Hipnotizată de Adolf Hitler

 

În primăvara aceluiași an, îndemnată de jurnalistul anti-nazist Ernst Jaeger, Riefenstahl s-a alăturat mulțimii Berlinului la Sportspalast să asculte discursul „electoral” al lui Adolf Hitler, care viza scaunul președinției. Era primul contact dintre cei doi, iar întâlnirea o lăsase pe regizoare de-a dreptul năucită și hipnotizată. Devenise fascinată de prezența acelui bărbat și de puterea discursului lui și, în stilul ei caracteristic în care tot ce-și dorea trebuia să se întâmple, l-a căutat imediat și i-a cerut o întâlnire. S-a dovedit că Hitler, la rândul său, era un vechi admirator al femeii; pentru el Leni Riefenstahl reprezenta imaginea noii femei puternice, a eroinei cu puteri supraomenești, a reginei munților și, asemenea filmelor sale care conțineau un amestec de romantism, dramă și frumusețe, reprezenta visul arian.

Amintindu-și de această întâlnire, Leni Riefenstahl îl descrie pe Hitler în documentarul „Die Macht der Bilder: Leni Riefenstahl” („Minunata şi oribila viaţă a lui Leni Riefenstahl”, 1993, r. Ray Muller) ca fiind un bărbat modest, politicos și prietenos, care era însă înconjurat de o aură hipnotizantă.

Întâlnirea lor a dat roade și a plasat-o pe Riefenstahl într-o poziție favorabilă pentru cariera ei cinematografică. Hitler, ca și Josef Goebbels (Ministrul Propagandei Populare), a înțeles încă de la început puterea filmului ca mijloc de manipulare și, deși majoritatea filmelor de propagandă de atunci apăreau ca buletine informative înaintea filmelor în sălile de cinema, știa că imaginea sa nu va putea atinge niciodată măreția pe care și-ar fi dorit-o și pe care, considera el, doar un adevărat artist ar fi putut să o sculpteze. La acest nivel îşi va face simţită prezenţa mâna doamnei Riefenstahl.

Din acest punct, începe panta care a etichetat viața regizoarei. Controversele, minciunile, anchetele, toate revin la acest moment cheie. Hitler tocmai fusese desemnat cancelar al Germaniei în ianuarie 1933 și, întoarsă din Groenlanda de la ultima colaborare cu Fanck, Leni Riefenstahl s-a ocupat de prima sa încercare de film propagandist, și anume „Der Sieg des Glaubens” („Victoria credinţei”) (film crezut inițial pierdut), încercare renegată de regizoare pentru incapacitatea acesteia de a atinge perfecțiunea dorită. Dar filmul, deși la un stadiu care denotă o anumită stângăcie atât din partea regizoarei cât și a partidului, conține elemente care anunță sosirea capodoperei lui Riefenstahl.

Anii de glorie

 

„Triumph des Willens” („Triumful voinţei”, 1935) a fost un proiect pe care Leni Riefenstahl inițial l-a refuzat. Ea povestește că nu mai dorea să realizeze  încă un film de propagandă și încerca să-i explice „fuhrer”-ului că nu are experiență în a face documentare. Dar, probabil, tentația a fost prea mare în momentul în care i s-a oferit nu numai control deplin artistic, dar și de organizare pentru întreaga întâlnire. Ca să iasă exact cum își dorise, regizoarea a apelat chiar și la metode mai puțin ortodoxe pentru racolarea echipei sale: când operatorul Schunemann a refuzat să lucreze la film, Riefenstahl s-a plâns la Ministerul Propagandei că acesta ar fi boicotat un „ordin direct de la Fuhrer.”

Filmul celebrează al 6-lea congres al Partidului Nazist din septembrie 1934 la Nürnberg și avea să devină atât imaginea nazismului, cât și cel mai puternic film de propagandă făcut vreodată; un spectacol grandios care surprinde o masă de sute de mii de adepți și soldați ai fascismului în contrast cu Fuhrerul care, singur într-o imagine hiperbolică, vorbește despre o Germanie unită. Tehnic, libertatea regizoarei i-a oferit posibilitatea să inoveze, introducând așa-zisele mișcări de macara (liftul care se ridică peste toți), fade-urile care unesc structurile narative, trav-uri imense de-a lungul soldaților, transformând Nürnberg-ul într-o scenă în care niciun detaliu nu era trecut cu vederea. Când povestește despre realizarea filmului, Leni Riefenstahl menționează că nimic nu a fost regizat, că ea a filmat istorie pură. Se știe însă că perfecțiunea regizoarei n-ar fi lăsat nimic la voia întâmplării și, astfel, nu numai că a contribuit substanțial la organizare, dar a și cerut duble pentru secvențele care nu atingeau nivelul pe care și-l dorea.

„Triumph des Willens” a câștigat numeroase premii internaționale și a fost elogiat de mulți, lucru care i-a oferit mână liberă artistei și pentru următorul său proiect de documentar: surprinderea Jocurilor Olimpice organizate în 1936 la Berlin. Deși ea spune că filmul de propagandă pentru ea s-a terminat odată cu „Triumful voinţei”, în „Olympia” nu numai că se găsesc elemente care îndreaptă evident înspre imaginea fascismului, dar filmul a și fost finanțat „în mod indirect” de către Al Treilea Reich. Însă, de această dată, performanța realizată de Riefenstahl depășește politicul și transcende spre o lirică a corpului uman și un imn cinematografic al sporturilor pe care le iubea ea însăşi încă din copilărie. Îndemânarea și perfecțiunea cu care regizoarea a realizat documentarul n-au fost egalate niciodată și reprezintă cea mai puternică mărturie a geniului și talentului cu care Riefenstahl era înzestrată. Și de această dată locațiile au fost transformate în adevărate platouri reale: au fost construite  turnuri pentru camere şi săpate tranșee pentru a obține diferite unghiulații, au fost realizate obiective pentru a surprinde din depărtare chipurile atleților și i s-a pus la dispoziţie o echipă de sute de oameni plasaţi strategic cu camere de filmat pentru a surprinde absolut totul. Materialul de 400 de km de peliculă a fost montat, ca de obicei, de însăși Riefenstahl într-un proces de aproape doi ani de zile, iar rezultatul a devenit, ca și în cazul „Triumfului voinței”, o capodoperă cheie în cinematografie, indiferent de natura sa morală sau ideologică.

Căderea în dizgraţie

 

Riefenstahl s-a retras apoi din scena politică și s-a întors la un proiect mai vechi al său, „Tiefland” , care amintea de prima sa operă de ficțiune. Dar montajul final al filmului a fost întrerupt de sfârșitul războiului și de capitularea Reich-ului lui Hitler. Judecata nazismului a fost aspră în fața acuzațiilor de neiertat și, inevitabil, s-a ajuns și la ancheta doamnei Leni Riefenstahl. De-a dreptul șocată la vederea imaginilor Holocaustului și negând cu înverșunare dovezile care arătau că a folosit pentru „Tiefland” ca figurație persoane dintr-un lagăr, cineasta a scăpat de pedeapsa capitală, fiind considerată doar o simpatizantă naivă a fascismului (ea niciodată nu intrase de fapt în partid). Dar cariera sa se terminase în acest punct. Nimeni nu i-a mai oferit posibilitatea unui alt proiect cinematografic, nici măcar cei care i-au elogiat cu atâta ardoare filmele. A devenit din acest moment paria industriei filmului.

Pasionată în continuare de film și fotografie, Riefenstahl a evadat pentru o perioadă, la sfârșitul anilor ’60, într-un spațiu în care nu era arătată cu degetul: Africa, mai exact în inima unui trib din Sudan, fiind atrasă de cultura și viața acestora, pe care le considera intacte. Primul volum de fotografii din tribul Nuba a fost publicat în 1973. S-a orientat apoi spre fotografiile și filmările subacvatice, iar documentarul său subacvatic „Impressionen unter Wasser” („Impresii din adâncuri”) a fost lansat în 2002 în cinstea aniversării a 100 de ani de viaţă. Purtând mereu cu ea  marele regret că l-a cunoscut pe Adolf Hitler şi că și-a pecetluit soarta cu filmul „Triumful voinței”, la vârsta de 101 ani, regizoarea s-a stins din viață în casa ei din Germania.

Deși motivele și ideologiile sale politice rămân controversate și încă împart lumea în două tabere bine definite, ele n-ar trebui să umbrească valoarea talentului și a filmelor artistei. Fie că ne place sau nu, Riefenstahl a fost un pion important în istoria cinematografului și poate cea mai stralucită regizoare, cu o cerebralitate și un spirit rece al perfecțiunii indubitabile. Chiar dacă merg cel mai bine împreună, consider totuși că omul și arta ar trebui judecate separat. Câteodată trebuie ignorat micul orator obișnuit să-și facă loc prin uz de cuvinte și trebuie văzut totul ca o exercitare a șarmului care să facă deliciul subtililor, singura formă de șarm care era de altfel cunoscută și accesibilă la vremea aceea. Ironic și paradoxal, viața controversată a regizoarei mă duce cu gândul la unele filme ale lui Woody Allen în care există o temă (cel mai clar în „Sweet and Lowdown”, 1999 și „Bullets Over Broadway”, 1994) ce trădează fascinația artistului față de diferența om-artă. În asemenea filme, personaje antipatice, imorale și negative reușesc să creeze artă pură ajungând (spre deosebire de pseudoartiști – vezi „Bullets Over Broadway”) chiar să sacrifice totul în numele ei. Chiar dacă Leni Riefenstahl nu întrunește toate cerințele unui personaj à la Woody Allen, teoria pare că funcționează foarte bine în cazul ei. La urma urmei, „moralitatea este contrabandă în vremuri de război”.

 

(articol publicat în Film Menu #6/ iunie 2010)

 

Alte profiluri Film Menu:

Dziga Vertov

Roberto Rossellini

David Perlov

Raymond Depardon

Arnaud Desplechin

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s