La Coquille et le clergyman

[Review] : La coquille et le clergyman

La Coquille et le clergyman (Scoica şi clericul)

 

Franţa 1928

regie Germaine Dulac

scenariu Antonin Artaud, Germaine Dulac

imagine Paul Guichard, Paul Parguel

cu Alex Allin, Genica Athanasiou, Lucien Bataille

 

 

de Olivia Căciuleanu

 

Motto: ,,Dacă există un înțeles, este fără îndoială criticabil.” Consiliul Britanic de Cenzori de Film

 

„La Coquille et le clergyman” (1928) este produsul artistic a două talente complet incompatibile din anii ’20 – scriitorul Antonin Artaud şi regizoarea Germaine Dulac. În data de 2 februarie 1928 avea loc premiera filmului la Studio des Ursulines, unde Artaud avea să apară însoțit de mama sa, de Andre Breton şi de o armată de suprarealişti furioşi. Există poveşti care spun că în timpul proiecției Artaud s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi strigat în gura mare că Dulac este o vacă. În fapt, a avut loc o demonstrație în timpul proiecției, la care Artaud n-a luat parte, deoarece urmărea filmul, iar Breton a citit în gura mare în cealaltă parte a sălii (în timp ce filmul rula pe marele ecran) scenariul original scris de Artaud. Cu toate că publicul a încercat să-l ignore pe Breton şi să urmărească proiecția, o altă voce a strigat în întunericul din sală ,,Cine a făcut acest film?”, la care altcineva a urlat ,,Madame Germaine Dulac” , ,,Şi cine este această madame Germaine Dulac?”, moment în care Breton s-a ridicat din nou şi a spus: ,,Madame Germaine Dulac este o pizdă.” În acel moment regizoarea a leşinat în primul rând al sălii. Ca în orice controversă, totul a început cu mândrie şi s-a sfârşit cu mânie.

„Le Coquille et le clergyman” urmăreşte halucinațiile erotice ale unui preot care tânjeşte după soția unui general. Este considerat a fi primul film suprarealist, fiind realizat chiar cu un an înaintea arhicunoscutului „Un Chien Andalou” (r. Dali/Bunuel), deoarece ilustrează bătălia care se dă în interiorul unui preot – care se luptă cu propia lui dorință sexuală – numai prin simboluri şi subtexte freudiene (scena în care haina sa începe să crească şi să crească, împovărându-i mişcarea); însă, pentru o operă suprarealistă, spre deosebire de „Un Chien Andalou”, imaginarul prezentat este adeseori surprinzător de monoton şi facil. Dulac oferă totuşi publicului câteva imagini memorabile, arătând fuga simbolică a sărmanului bărbat printr-un oraş halucinant, prin împărțirea ecranul în multiple imagini suprapuse, sau imaginea preotului, care e înlocuită încetul cu încetul, bucată cu bucată, de către imagini cu sticlă spartă, apă curgând şi gunoaie neidentificabile. Aceste momente din păcate, sunt rare în acest film. De aceea, consider că este atât de cunoscut mai degrabă datorită semnificației lui în istorie, şi nu datorită valorii artistice efective.

Pe de altă parte, filmul excelează printr-un lirism deosebit de emoționant – sentimentele protagonistului sunt prezentate într-o manieră intimă. Cu toate că, teoretic, într-o decodificare psihanalitică, întreg filmul vorbeşte despre sex, aici este totuşi arătat un om, cu tot cu imperfecțiunile sale, un om care se chinuie cu el însuşi, se zbate să triumfe asupra gândurilor sale necurate. Imaginile sunt atât explicite (memorabila secvență în care preotul smulge bluza femeii şi ii vede sânii îndeaproape, care constituie, de altfel, cireaşa de pe tort a acestui film), cât şi unele mai ermetice, întrucât sunt necesare minime cunoştințe despre opera freudiană pentru a le descifra (scena în care descuie uşă, după uşă, după uşa…).

Nu trebuie găsită o logică în evenimentele care se succed (o interpretare rațională şi analitică ar ştirbi oricum mult din farmecul filmului) – opera aceasta trebuie simțită, nu gândită. Ca spectator trebuie să interpretezi imaginile aşa cum sunt ele în esență, să înțelegi că semnificația lor porneşte întâi din exterior, ca de abia apoi să ajungă în interior.

Nu există o poveste propriu-zisă – discursul filmului este oricum enunțat în primele minute, însă există o serie de stări sufleteşti prezentate, care derivă una din alta, aşa cum în mintea unui om un gând se transformă în altul fără să existe o continuitate logică. Este prezentată mintea unui om care şi-a autoimpus foarte multe bariere şi care acum îşi caută o subtilă manieră de a evada. Personajele pot să nici nu existe – sunt doar stări şi senzații. Femeia îşi afişează dorința ei animalică, astfel devenind atracția întruchipată, iar generalul, cu pieptul plin de decorații, este simbolul masculinității supreme. Probabil că viziunea brutală asupra realității din opera lui Antonin Artaud a fost sensibilizată şi omogenizată de către Dulac, însă, în opinia mea, filmul a avut numai de câştigat datorită acestui fapt.

 

Alte review-uri Film Menu:

Vincere (Italia 2009, regie Marco Bellocchio)

Now Showing (Filipine 2008, regie Raya Martin)

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

The Time That Remains (Marea Britanie – Italia – Belgia – Franţa 2009, r. Elia Suleiman)

35 Rhums (Franta – Germania 2008, r. Claire Denis)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s