[Review] : Onoarea pierdută a Katharinei Blum

Die verlorene Ehre der Katharina Blum (Onoarea pierdută a Katharinei Blum)

 

Germania de Vest 1975

regie, scenariu Volker Schlöndorff, Margarethe von Trotta

imagine Jost Vacano

montaj Peter Przygodda

cu Angela Winkler, Mario Adorf

 


 

de Mirona Nicola

 

Ecranizare a romanului omonim scris de Heinrich Böll, filmul regizat de Volker Schlöndorff și de soția sa, Margarethe von Trotta frapează prin actualitatea problematicii după 35 de ani de la premieră. Acest studiu despre violență aduce în prim-plan presa avidă de senzațional, care este criticată fățiș, după cum se menționeză într-un insert de text din finalul filmului, susținând că asemănarea jurnalului fictiv „Die Zeitung” cu cel real, „Bild-Zeitung”, este inevitabilă.

Personajul principal este Katharina Blum, o tânără barmaniță și femeie de menaj, care în urma idilei de o noapte cu presupusul terorist Ludwig Götten este supusă unei anchete pentru că a favorizat fuga acestuia. Buna sa reputație (verișoarele ei îi spun „Călugărița”) este ștearsă cu buretele pentru anchetatori, care, cu ajutorul unui redactor al „Die Zeitung”, caută să scoată la iveală toate presupusele nereguli din trecutul Katharinei.

Poliția și presa au în comun dorința de a o găsi vinovată pe această femeie, de aceea fac schimb de informații, colaborând pentru atingerea scopului comun. Demersul lor nu ține cont în niciun fel de prezumția de nevinovăție și cu atât mai puțin nu are nimic în comun cu etica. Erwin Beizmenne, șeful anchetei, speculează orice interpretare cu tentă sexuală a acțiunilor și declarațiilor Katharinei, atitudinea sa regăsindu-se și în opinia publică. Astfel că femeia primește telefoane de la bărbați, scrisori obscene însoțite de fotografii cu conținut explicit sexual. Prin aceste elemente filmul tratează o altă latură a violenței, exprimată indirect verbal și vizual.

Werner Tötges este reporterul lipsit de scrupule care cercetează trecutul Katharinei Blum, interpretându-l după bunul plac, sau mai degrabă, după ceea ce intuiește că va atrage atenția cumpărătorilor de ziare. Merge până la a intra pe ascuns în salonul de terapie intensivă în care este internată mama Katharinei, căreia îi adresează întrebări, enervat de faptul că femeia repetă numai fraza „de ce s-a ajuns la asta?”. În „Die Zeitung”, însă, fraza devine: „ştiam că o să se ajungă la asta”, pentru că Tötges a considerat că era necesar să „ajute oamenii simpli să se exprime”.

Supusă la reacții violente în diverse forme și intensități, Katharina Blum înmagazinează suma acestor tensiuni, care vor izbucni în final prin decizia de a-l ucide pe Tötges, fiind condamnată și închisă în urma acţiunii sale. Epilogul, în care are loc înmormântarea jurnalistului, nu este decât o confirmare a tot ceea ce filmul a susținut până atunci în privința presei. Se poate spune chiar că se plusează teza dezvoltată prin discursul patronului „Die Zeitung”, care susține pătimaș că focurile trase asupra lui Werner Tötges nu l-au vizat numai pe acesta, ci au țintit la libertatea de expresie a întregii prese.

Filmul creează impresia unui studiu de caz, realizatorii abordând subiectul extrem de calculat, urmărind acțiunea fără a pune prea mare accent pe empatizarea cu personajul principal. Una din puținele apropieri emoționale față de Katharina Blum este sugerată în momentul în care aceasta își plânge mama (care moare de pe urma șocului emoțional produs de vizita ziaristului). Pentru a păstra însă tendința, regizorii Schlöndorff și von Trotta au menținut distanța din punct de vedere fizic față de acest personaj. Tonul întregului film este așadar analitic, demonstrativ, ţinând în mod deliberat spectatorul la o oarecare distanță. O prea mare apropiere ar fi condus subiectul către o melodramă, însă nici soluția aleasă nu este întotdeauna cea mai potrivită, pentru că practicile jurnaliștilor și ale poliției pe care filmul își propune să le denunțe sunt dezvăluite destul de curând. Acest fapt contribuie la o senzație de acumulare mecanică a evenimentelor de la un punct încolo, servind totuși justificării izbucnirii din final. Prin imagine și mizanscenă, Viktor Schlöndorff și Margarethe von Trotta conferă filmului aspectul a ceea ce ar trebui să fie cu adevărat o anchetă obiectivă, atât din punct de vedere jurnalistic, cât și din punct de vedere legal.

Pentru un spectator predispus la a empatiza cu subiectul și personajele unui film, „Onoarea pierdută a Katharinei Blum” este o experiență foarte diferită și nu neapărat benefică. Filmul preia din romanul lui Heinrich Böll o valoare incontestabilă de document despre criza de identitate a societății germane din perioada scindării teritoriului în Germania de Est și cea de Vest.

 

Alte review-uri Film Menu:

35 Rhums (2008, regie Claire Denis)

The Interview Project (2009, r. Austin Jack Lynch, Jason S.)

Le Pere de mes enfants (2009, regie Mia Hansen-Love)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s