[Review] : The Virgin Suicides

The Virgin Suicides (Sinuciderea fecioarelor)

 

SUA 1999

regie, scenariu Sofia Coppola

după un roman de Jeffrey Eugenides

imagine Edward Lachman

montaj Melissa Kent, James Lyons

muzică Air

cu James Woods, Kathleen Turner, Kirsten Dunst, Josh Hartnett

 


 

de Oana Darie

 

Scriu despre „The Virgin Suicides” ascultând melodiile celor de la Air. Se pare că Sofia a scris scenariul pe același fond sonor. Las la o parte derizoriul și mereu invocatul fapt că e Fiica Tatălui ei. Mi se pare firesc că a ales să regizeze. Și mi se pare de-a dreptul meritoriu că și-a ales ca tematică pentru debut adolescența feminină. La drept vorbind, admir la ea și faptul că a acceptat provocarea de a-și revendica numele Coppola regizând filme. Cu patru lungmetraje în tolbă, cu un Oscar pentru Cel mai bun scenariu original și un Leu de Aur câştigat în urmă cu câteva zile, mi-e clar că poartă numele Coppola cu fruntea ridicată din ce în ce mai sus. Îmi place abordarea ei: e cu desăvârșire feminină, plină de stil, tandrețe și un tempo propriu. Mă face să cred că înainte de pasul spre film, a căutat să înțeleagă în egală măsură care-i treaba cu feminitatea, cu generația artistică din care face parte și cu moștenirea creativă pe care o are de la ambii ei părinți (în interviurile date, Sofia invocă sprijinul moral al amândurora). Și-mi place și că, deși e regizor și ar putea să invoce feminismul, egalitarismul sau non-conformismul, are grijă să fie un mic „style-guru” vestimentar.

Debutul ei în film, „The Virgin Suicides”, arată un regizor care la 28 de ani are deja suficientă maturitate emoțională încât să perceapă drama fetelor Lisbon din romanul omonim al lui Jeffrey Eugenides. Nu e puțin lucru să înțelegi că adolescența feminină e o traumă de la un capăt la altul și că nu avem cum să-i supraviețuim chiar toate! În plus, constat că are și suficient fler vizual încât să redea emoția cărții umplând ecranul de nostalgie și tandrețe.

Revenind pe o platformă critică, consider că ceea ce și-a propus cu tema „femeii în devenire” i-a ieșit cu brio. Pe alocuri regăsești ceva din „cușca” lynchiană în cadrele cu „suburbia americană”: largi, statice, exterioare, pajiște tunsă corect, lentoare, anii 70. Dar, cu toate că în „The Virgin Suicides” mor mai multe personaje decât în „Blue Velvet” (iertați-mi cinismul comparației, dar parcă am sesizat o aluzie cinefilă) și că se întâmplă lucruri groaznice și în spatele gărduțului ei alb, Sofia nu epatează în fantastic sau morbid. Suburbia ei de anii ’70 este mai degrabă un mic stup de vecine binevoitoare care bâzâie preocupate și care se adună ca la miere când se întâmplă vreo nenorocire în cartier. Ea invocă mai degrabă frivolitatea celor care, deși au fost locativ în preajma familiei Lisbon, și-au văzut de designul lor interior și de petrecerile cochete piperâdu-le cu bârfe și falsă simpatie.

Mi-a plăcut de la prima vizionare și sunt încă fan a tehnicii ei (o reia și în „Marie Antoinette” din 2006) de a face simțită presiunea socială prin prezența unui personaj colectiv nevăzut, dar imposibil de ignorat în realitate – spectatorii de facto ai evenimentelor, vecinii, cei care, fără a fi implicați direct în soarta lucrurilor, sunt acolo. La ea vecinii nu sunt figurație simplă, care trebuie să mai apară din când în când în cadru. Sunt observatori vii, unii mai răutăcioși, alții mai moderați. Sunt ca un cor antic adus în contemporan, alcătuit din cliente și manichiuristele lor. Drama protagonistelor e pentru ele o formă de a alunga plictiseala. Ochii suprapuși ai celorlalți funcționează ca redutabile bare de colivie și Sofia pare că știe asta foarte bine. Ce e mai interesant aici este că dintre acești oameni, autorul romanului – dar și Sofia – și-a ales naratorii: un grup de puștani, întru-câtva amorezați de protagoniste, dar care sunt suspendați într-o veșnică ceață, sunt mereu pe dinafara înțelegerii, mereu cu un pas în urma lor. (aș adăuga, „normal, sunt băieți!”)

Se întâmplă rar ca adolescentele în filme să fie altceva decât mici scorpii egoiste, seducătoare și absorbite de sine care vor să pună pe jar băiețeii de vârsta lor sau, de ce nu, pe bărbații în toată firea. Asta nu poate fi decât o idee masculină. Orice femeie care a supraviețuit pubertății fără traume monumentale, văzând asta, zâmbește cu îngăduință. Sofia a construit această cușcă a fetelor Lisbon cu toată simpatia. A încercat să le facă traiul în ea cât mai fermecător. Totul e însorit și diafan, fetele sunt îmbrăcate în culori pastelate, le stă bine, sunt frumoase, au pasiuni interesante, ascultă muzică normală pentru vârsta lor. Ca să fie antagonia clară, pe părinți i-a îmbrăcat în haine fade și demodate. Imaginea e simplă, cel mai adesea distantă, ca o serie de fotografii de vacanță dintr-o vară de neuitat. Multe cadre sunt filmate „de peste drum”, pe de o parte ca să respecte perspectiva naratorială a băieților, iar pe de alta ca să inducă sentimentul de distanță și senzația că ei mereu își doresc să vadă dincolo de ușă.

Gând pentru final: propun ca temă de reflecție secvența în care Lux Lisbon se trezește singură pe stadion.

 

Alte review-uri Film Menu:

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

Boy Meets Girl (Franţa 1984, r. Leos Carax)

Day Night Day Night (SUA , Germania, Franța 2006, r. Julia Loktev)

Jeanne Dielman, 23 Quai du commerce, 1080 Bruxelles (Belgia, Franţa 1975, regie Chantal Akerman)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s