[Eseu] : Ana Ularu

Ana Ularu despre actoria de film

 


Filmografie selectivă: „Maria” (2003, r. Călin Netzer), „Italiencele” (2004, r. Napoleon Helmis), „Hârtia va fi albastră” (2006, r. Radu Muntean), „Periferic” (2010, r. Bogdan George Apetri)

 

Exist prin şi lângă filme de când mă ştiu. Nu e vreo exagerare a unui cinefil exaltat, nici prezumţie goală. Pur şi simplu sunt alcătuită din amintiri legate de film, văzut sau trăit, din primele momente în care am devenit conştientă de mine. Am crescut pe platouri, alergând printre cabluri, plimbându-mă cu bicicleta prin Buftea Veche, desenând prin rulote de costume, ştiind cât de important e să fie „linişte” înainte de „motor”. În locaţii pline de fum de ţigară am avut şansa să nu fiu trimisă la culcare şi să văd CUM se face un film când alţi copii cereau voie să mai stea cinci minute. Am devenit oarecum fotofobă pentru că făceam pariuri cu mine despre cât mă pot uita într-un proiector aprins, am căpătat dragoste şi fascinaţie faţă de mica societate total efemeră pe care o reprezintă o echipă de filmare, cu certurile, miştourile, momentele cu adevarăt magice, fără poezie ieftină. Am crescut cunoscând din viscere cinematografia, fără să o idealizez, iubind-o pur şi simplu pentru că a fost grădiniţa şi şcoala şi parcul meu de distracţii. Filmele şi videoclipurile pe casete trase a mia oară mi-au fost ani de zile baby-sitter, fricile mele de copil au fost moartea lui Mozart în „Amadeus” (primul film pe care l-am văzut vreodată) şi Îngerul pe rotisor din Carmina Burana. Am trăit într-o casă ticsită cu tot felul de obiecte de recuzită şi de costume folosite de câteva ori, mi-am văzut părinţii întorcându-se acasă târziu în noapte, în diverse stări de spirit, uneori cu urme fizice (tatăl meu s-a întors zgâriat brutal după o căutare de locaţie pentru „Hotel de Lux”). Aşa că am ales în cunoştinţă de cauză. Nu am fost mai norocoasă, ci pur şi simplu altfel. Am fost şi pe puntea principală a croazierei de lux, sub machiaj şi lumini, imprimată pe peliculă, dar am vrut să ajung acolo tocmai pentru că am cunoscut mai întâi  camera motoarelor şi cazanelor. Şi decizia mamei mele de a mă lua la un moment dat, când nici nu vorbeam încă bine, pe un platou, mi-a decis viaţa, deşi probabil nu am să ştiu vreodată dacă a fost bine sau rău. Pentru că într-o lume care înnoadă personalităţi pentru puţin timp, o lume de talent sau lipsă a acestuia, de încrengături de orgolii şi frumuseţe trăită din unghi subiectiv, poţi deveni cinic prematur, sau poţi fi dezamăgit într-o direcţie sau alta a realităţii tale mult mai rapid. În acelaşi timp, în mod ironic, îţi poţi asigura o doză serioasă de serotonină şi magie pentru tot restul vieţii. Mi-am dat seama foarte devreme că ceea ce vreau eu să fac, ceea ce-mi place şi aleg pentru restul vieţii, e foarte greu de făcut şi consumă foarte mult, şi, cum foarte rar există geniu, am foaaarte mult de muncă. Şi, între diverse proiecte, am văzut filme cât pentru trei vieţi, aproape obsesiv, am căutat frenetic date tehnice şi proceduri, m-am documentat, probabil inutil, dar asiduu despre tot ce înseamnă să faci un film, pentru că mi-am dorit foarte mult să capăt un limbaj comun cu cei cu care lucrez, mai mult decât să fiu o fabrică de stări şi emoţii filmabile. Lucrez într-una cu mine, încercând să învăţ matematica filmului, lucrez la a mă dezvăţa de încrâncenare şi la a fura eficient şi benefic meserie. Şi lucrez la a învăţa să aştept, în perioadele de „linişte”, să fie din nou nevoie de mine. Am avut norocul de a mă naşte într-o ţară plină de defecte compensate de multe valori. Avem actori senzaţionali, manuale de actorie care respiră şi, fără să vrea, la o cafea între duble îţi oferă revelaţii şi te învaţă să mergi din nou. Şi mă bucur să fiu în continuare „copilu’ ” într-o echipă, pentru că aşa pot să continuu să învăţ în linişte din ce în ce mai mult. Şi, din nou, între timp, ore întregi de film îmi inundă mintea, trăiesc mii de generice mulţumită sau nu de ce am văzut, şi ce e minunat e că această hrană a mea e inepuizabilă, pentru că undeva în clipa asta se face în mod sigur un film. Undeva se montează chiar acum, undeva e „acţiune” în timp ce eu scriu. Iar eu scriu acum cu o fereastră deschisă lângă, cu ultimul draft de la finalul unui film făcut în vară, „Periferic”, pe care urmează să-l filmez în două zile. Îmi doresc foarte mult să cunosc generaţii noi de oameni cu ceva de spus, îmi doresc răbdare şi ludic şi împăcarea cu pauzele inerente dintr-o meserie care deseori trădeaza silenţios. Aşa că, iată-mă, cu o percepţie un pic bipolară şi o curiozitate nesăţioasă pentru ce urmează acum, când pare că totul s-a făcut deja. Cut to…

 

(articol publicat in numarul al 4-lea al „Film Menu” / februarie 2010)

 

Alte eseuri Film Menu:

Gabriel Spahiu

Ioana Flora

Dragos Bucur

Maria Popistasu

Radu Jude

Alexandru Potocean

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s