[Review] : Trash Humpers

Trash Humpers

 

SUA – Marea Britanie 2009

regie şi scenariu Harmony Korine

imagine Harmony Korine

montaj Leo Scott

sunet Alex Altman

cu Paul Booker, Dave Cloud, Chris Crofton

 

 

de Miruna Vasilescu

 

Acest film nu merită cronici ca la carte. Simpla prezenţă a acestui titlu printre iluştrii geniali ai cinematografiei mondiale ar putea stârni dezacorduri violente. Cu toate astea, filmul există şi ridică semne de exclamare şi de întrebare pretutindeni în lume, de la premiera la Festivalul de la Toronto din 2009 şi până acum, când în sfârşit a intrat în cinematografele din SUA.

Regizorul, operatorul şi unul dintre actori este Harmony Korine, cunoscut mai ales pentru scenariul filmului „Kids” (1995, r. Larry Clark) şi pentru filmul lui de debut „Gummo” (1997). Vizual, „Trash Humpers” mimează casete VHS hiper-uzate. Intenţia lui Korine a fost să recreeze sentimentul încercat de el faţă de vechile casete, pe care, copil fiind, înregistra, ştergea şi înregistra din nou, până la un grad extrem de ridicat al granulaţiei imaginii.

„Trash Humpers” spune, aşa cum prevesteşte onest titlul, „povestea” unor indivizi care fac sex cu tomberoanele de gunoi de pe străzi. Ideea a pornit, susţine autorul, de la nopţile târzii petrecute prin orăşelele americane, când nu e nimeni pe stradă şi tomberoanele sunt căzute la pământ din cauza vreunui curent mai puternic. Korine susţine că de departe, prin ceaţa orei târzii, tomberoanele alea par nişte corpuri abuzate şi lovite. Oricât de absurd ar părea, e un pic de nostalgie la mijloc, un fel de omagiu adus unei Americi liniştite, provinciale, departe de vuietul metropolelor, al televiziunilor, al Hollywood-ului.  E vorba despre aceeaşi lume pe care Korine o explorează şi în celelalte filme ale lui, o lume care nu a putut şi nici nu a vrut să ţină pasul cu schimbările alerte; un spaţiu în care ritmul şi-l fac oamenii şi în care niciun lucru nu e mai important decât altul.

E posibil ca Harmony Korine să-şi considere progeniturile un fel de soli ai unei ideologii pe care încearcă să o propovăduiască: outsideri care aleg să fie liberi, ignorând toate faut-pas-urile prevăzute de societate. Sunt personaje burleşti a căror existenţă nu se înscrie mai deloc în definiţia speciei umane. Sunt oameni care poartă măşti de bătrâni şi se comportă ca nişte senili / retardaţi, care fac exact ce le trece prin cap –şi nu e mare lucru de capul lor.

E la fel de posibil ca Harmony să abuzeze cu bună ştiinţă de statutul lui de autor indie hype pe care „Kids”, „Gummo”, fotografiile lui Larry Clark şi susţinerea din partea lui Herzog, laolaltă cu relaţia cu Chloé Sevigny şi dependenţa de heroină, i l-au oferit în timp. Confirmă această ipoteză el însuşi, recunoscând că i-a trecut prin cap să abandoneze caseta filmată pe undeva pe un trotuar şi s-o lase să aibă soarta ei. De altfel, „scenariul” are o istorie destul de simplă: Harmony şi „ai lui” s-au plimbat ceva timp prin Nashville, au dormit prin parcări şi pe sub poduri, au făcut o vreme exact ce reiese din film, doar că fără întrerupere. Toate astea sunt date perfecte pentru un experiment video care ignoră termeni „demodaţi” ca personaj, plot, ritm etc. şi care se apropie, mai degrabă, de cinemaul american transgresiv al anilor ’80.

Ca în toate filmele lui (lungmetraje, scurtmetraje, spoturi publicitare), şi de data asta Korine pare să scormonească după poezie într-un morman de gunoi. De obicei, reuşeşte să transforme momente de-a dreptul absurde în poeme ale unui cotidian greu de înţeles. De această dată, rezultatul e mai degrabă un vaudeville grotesc, pe alocuri sinistru, care nu are, de fapt şi de drept, niciun sens.

Vor apărea întrebări retorice şi închinăciuni dezaprobatoare în faţa acestui film, la fel cum există în faţa artei abstracte sau a instalaţiilor din muzeele de artă contemporană sau a artiştilor care urinează pe scenă. Supraapreciat sau nu, Korine mai stârneşte încă o dată vâlvă şi umple forumiştii de ură. În concluzie, cu ce sunt filmele lui diferite de un realism minimalist ca la carte? Cine a zis că în Nashville nu există o gaşcă de tineri demenţi care cel mai probabil iau droguri şi apoi fac şi spun tâmpenii? Cine hotărăşte că viaţa lor e mai puţin interesantă decât drama vreunei familii „normale”? Korine n-a pretins că rezultatul zilelor lui de vagabonţeală reprezintă vreo capodoperă (de altfel, termenul capodoperă îşi pierde complet sensul în contextul dat). Concluzia e simplă: „Trash Humpers” trebuie privit cu zero aşteptări, ca o colecţie de „lucruri care le trec prin cap anumitor oameni”. S-ar putea să stârnească hohote de râs. Măcar cât ar face-o un show „Jackass” sau, mai aproape ca stare şi gen de umor, un clasic „Beavis & Butthead”, în care cei doi ar şi pune în aplicare tot ce le trece prin cap.

 

(articol publicat in numarul al 7-lea al „Film Menu”)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s