[Review] : Gainsbourg, l’homme qui aimait les femmes

Gainsbourg, l’homme qui aimait les femmes (Gainsbourg, bărbatul care iubea femeile)

 

Franța  2010

regie şi scenariu: Pascal Forneri și Didier Varrod

montaj: Nicolas Trembasiewicz

cu: Bambou, Brigitte Bardot, Jane Birkin, Catherine Deneuve, Charlotte Gainsbourg

 

 

de Roxana Coțovanu

 

Anul acesta, la aproape două decenii de la dispariția unuia dintre cele mai controversate personaje ale muzicii franceze, Serge Gainsbourg, au apărut două filme despre el. Unul – „Gainsbourg (vie héroïque)”/ „Gainsbourg (viață eroică)”, regia Joann Sfar – un soi de biopic ce merită aplaudat pentru abordarea insolită și pentru distribuție (spun doar atât – Laetitia Casta în rolul lui Brigitte Bardot), dar care se pierde în cele prea multe direcții în care încearcă să meargă; celălalt – un film documentar făcut pentru televiziune care, prin simpla natură a acestui gen, nu are cum să se bucure de o popularitate asemănătoare cu cea a primului; dar ar merita-o, dacă nu chiar mai mult decât filmul de ficțiune. Să-i restituim, așadar, celui din urmă ceea ce i se cuvine.

Inspirat ales, titlul filmului parafreazează un altul, al unei pelicule semnată de Truffaut – „L’homme qui aimait les femmes” („Bărbatul care iubea femeile”, 1977); sigur! Gainsbourg – cum altfel, cine altcineva? Aparent, documentarul abordează cea mai facilă modalitate de a vorbi despre celebrul cântăreț – cu ajutorul femeilor care s-au perindat prin tumultuoasa lui viață. Și, totuși, pe măsură ce se desfășoară, filmul scoate la iveală alte fațele ale artistului, un altfel de Gainsbourg făcându-și apariția din spatele măștii pe care și-a construit-o și pe care o cunoaștem cu toții. Pentru a ajunge la imaginea multidimensională a lui Gainsbourg, cu care rămâi la sfârșitul filmului, cei doi realizatori au intuit cât se poate de corect că nu pot obține asta decât prin mărturiile muzelor acestuia, femei care au jucat un rol mai mic sau mai are în viața sa. Sunt intervievate femei pe care le-a iubit, femei care l-au iubit, actrițe pentru care a compus (chiar afone, de multe ori, dar neapărat foarte frumoase) sau tinere pe care le-a făcut celebre; sau toate acestea la un loc; de la cele trei B-uri al căror nume e legat inseparabil de al său (Bardot, Birkin, Bambou), la Juliette Gréco, Regine, France Gall, Françoise Hardy, Vanessa Paradis sau la fiica sa, Charlotte Gainsbourg. Ceea ce vedem sunt bucăți din videoclipuri, din concerte, secvențe din emisiuni și interviuri televizate sau fotografii mai mult sau mai puțin cunoscute, montate destul de alert, ca pentru televiziune. Faptul că nu le auzim decât vocile – nu le vedem niciodată așa cum arată după inevitabila trecere a timpului (excepție face Birkin – la final, preț de câteva zeci de secunde, timp în care îl numește pe Gainsbourg cel mai amuzant om pe care l-a întâlnit) –  împrumută cumva filmului un aer intim, propice confesiunilor. Vocile comentează imaginile în care fie apar ele împreună cu Serge, fie Serge cu altă femeie, își amintesc diverse întâmplări sau vorbesc, pur și simplu, despre personalitatea lui – fiecare văzându-l și descriindu-l altfel.

Din când în când, câteva comentarii ale autorilor, care schimbă direcția în care o ia filmul; fără să fie construit cronologic, documentarul pune accentul pe stabilitatea și pe continuitatea din opera sa, orientând intervievatele spre a dezvălui câte ceva nou și, de multe ori, surprinzător. Surprinzător nu e că descoperim în spatele cinismului, al misoginismului, al caracterului său voit instigator numai romantism și pasiune; acestea le-am putea descoperi analizându-i muzica și, mai ales, versurile. Alte laturi de-ale sale sunt puse sub reflector – la începuturile carierei se pare că împietrea din cauza tracului; timiditatea și apropierea de o femeie frumoasă îl făceau să se sufoce; aspectul său fizic l-a dezgustat toată viața; era foarte riguros cu copiii săi fiind, incredibil sau nu, un tip foarte conservator; doar apelând la acel doctor Hyde al său, Gainsbarre, a reușit să-și fabrice masca pe care o iubește atât de multă lume, o mască menită să-l protejeze.

Cumva, concluzia documentarului se trage de la sine; în mod paradoxal, personalitatea sa excesivă, instabilitatea și, nu în ultimul rând, multiplele muze i-au dat continuitate în operă și acea claritate de vizionar. Iată ce spune unul dintre regizorii filmului, Pascal Forneri, într-un interviu: „cu cât sapi mai mult în viața lui, cu atât mai bine înțelegi cât de echilibrat era în viziunile sale estetice. De obicei, cu cât sapi mai mult în viața cuiva, cu-atât mai bine observi inconsistența; cu el se întâmplă exact opusul”. Și chiar așa și e.

 

(articol publicat in numarul al 7-lea al „Film Menu” / octombrie 2010)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s