Arnaud Desplechin

[Profil] : Arnaud Desplechin

 Arnaud Desplechin

 

 

de Tudor Jurgiu 

 

O incredibilă prospețime si plăcere de a face filme. Un regizor căruia nu îi este frică să se folosească de toate mijloacele cinemaului, să amestece stiluri si tendințe pentru a servi cât mai bine momentului care se derulează în fața noastră. Reușește să fie coerent făra să-și impună un cadru formal stilistic sau dramaturgic.

Caută foarte mult detaliile unei scene. Nu vrea să rateze nici un moment și se bucură foarte mult de orice ne oferă. De aceea taie mult şi ne oferă același moment din cel puţin 3 unghiuri. Asta amplifică impresia de intensitate a momentului, de viață care izbucnește şi din care abia apuci să surprinzi ceva. După fiecare moment rămai cu o mică frustrare: poate nu ai reușit să vezi totul, sigur era mult mai mult decât a reușit să surprindă, în entuziasmul ei, camera. O palmă așezată pe un manuscris, ceafa unei femei, un copil agățat de piciorul unui matur, o mână lipită pe geamul unui tren, toate detalii scurte care îți oferă un fel de subsol al secvenței în care se șoptesc lucrurile ascunse sau se savurează egoist plăcerile și emoțiile venite din toate acele minunate mărunțișuri. Acest tip de a decupa din mai multe unghiuri, cu cadre scurte și cu mici reluări de mișcare, creează impresia de dilatare a momentului. Astfel, toate gesturile devin mai importante sau mai sugestive. Sensul dramaturgic al secvenței este amplificat și conflictul devine mai acut. Cadrele creează o senzație de nervozitate, de nesiguranță, care la început poate fi în contrast cu starea personajelor, dar este ca un fel de semn al tulburării lor de mai târziu. Reluarea aproape imperceptibilă a gesturilor în momentul schimbării cadrului creează un efect dramatic care dă impresia de blocare într-un moment, într-un gând sau tulburare care le obsedează pe personaje; incapacitatea de a scăpa de o obsesie se traduce vizual în aceste reluări care tind să direcționeze evoluția timpului înapoi.

Pe lângă toate aceste motivații, ca să spunem așa, dramaturgice mai este și plăcerea imaginii, plăcerea de a privi un montaj ornamentat cu tăieturi, mișcări multe și muzică, însă fără să devină enervant. Cadre lungi, lente sunt brusc întrerupte de o elipsă de câteva secunde sau de un cadru filmat din mână care răstoarnă echilibrul scenei. Un tip de montaj care e în perfectă concordanță cu starea personajelor, cu propriile lor dezechilibre interioare. Puțin schizofrenic pentru că asa sunt şi Henri şi Junon şi Ismael.

În  „Rois et reine” (“Regii şi regina”, 2004) şi în „Un conte de Noël” („Poveste de Crăciun”, 2008) Desplechin analizează cu cinism şi fără scrupule relațiile dintre membrii unei familii. Îndrăznește să vorbească despre lucruri pe care multe filme despre familie le ocolesc cu grijă. Însă la el disprețul, ura sau lipsa totală de iubire dintre o mamă şi fiul ei, dintre un tată și fiica lui sau dintre o soră și fratele ei sunt prezentate cu o simplitate şi normalitate care aproape te sperie și cu siguranță te tulbură. Totul erupe de sub o suprafață fermecătoare și astfel devine cu atât mai șocant și distrugător. Ura pe care în “Rois et reine” un tată o are pentru fiica sa nu este una pasională și plină de furie exprimată, ci una rece, adâncă, ascunsă și atât de bine argumentată chiar de el într-o scrisoare, încât e imposibil să nu crezi că acel tip de ură se poate naşte și în tine sau în cei din jurul tău. Puterea frustă a textului e, desigur, amplificată de faptul că această scrisoare este rostită de tatăl bolnav înspre cameră, în alb negru, pe un fundal gri, cu o voce guturală și pe un ton foarte calm, plin de siguranță și de sinceritate. Un portret succint al fiicei care, deși e în contrast cu portretul oferit de film până în acel moment, pare într-un fel misterios să-și găsească indiciile și să se tragă tocmai din acest portret iniţial în care ea te învăluie cu eleganță, puterea și aparenta înțelepciune a unei femei de 35 de ani. Desplechin ține ca în filmele lui să fie spuse acele adevăruri pe care cei mai mulți dintre noi nu le rostim niciodată. Bineînțeles că toate sunt dramatizate și intensificate printr-un dialog uneori succint, alteori complicat şi psihanalitic, dar totdeauna nemilos. Lucrurile spuse sunt menite să rănească adânc. Viziunea sa asupra familiei exclude acel gen de iubire necondiționată care este o certitudine în multe filme despre familii. Noţiuni ca frate, soră sau mamă sunt puse la îndoială și astfel totul este permis. Acest sentiment de permisiune totală îl simți în mai toate filmele lui. O interogare crudă care nu cunoaște nici o regulă, care nu are idei preconcepute. Ai impresia că ia totul de la zero.

 

“ Continui să nu mă mai iubeşti?

Nu te-am iubit niciodată.

Nici eu.”

 

La Desplechin te uimește contrastul dintre text și modul în care actorii îl abordează. Aproape toate lucrurile, oricât de grave ar fi, sunt spuse cu zâmbetul pe buze, pe un ton înfiorător de împăcat. Totala lipsă de iubire dintre o mamă şi fiul ei sunt mărturisite de amândoi la o țigară pe un balansoar în ajunul Crăciunului cu același ton cu care ar fi discutat despre ce cadouri să facă celorlalți din familie. Îi place să ilustreze relațiile dintre personaje prin gesturi puțin excentrice sau prin mici jocuri care le dau multă libertate actorilor.

Aproape toate personajele principale au o secvență care le caracterizează succint și într-un mod foarte direct. Într-o secvență de început din „Un conte de Noël” fratele mijlociu, Henri, oaia neagră a familiei, se oprește pe marginea unei borduri și își întinde mâinile ca să-și ia zborul. Cade cu fața în jos pe asfalt ca o caramidă.

Primele replici ale surorii mai mari sună astfel: “Sunt sterilă. Sunt tristă.”, spuse în faţa unui psiholog. Există un amestec de umor, forţă și sinceritate în acest tip de a prezenta un personaj care oferă multă satisfacție spectatorului și claritate în perceperea unui personaj. Atât în „Rois et reine” cât și în „Un conte de Noël” personajele vorbesc cu camera. În „Rois et reine” afli trecutul protagonistei dintr-un soi de interviu. Nu neapărat informațiile pe care le dă, cât modul în care vorbește o caracterizează foarte clar. Încântarea de sine, încrederea și eleganța sunt clare după doar câteva minute.

Deși conflictul este unul destul de puternic, actorii au un fel de reținere care intensifică tensiunea. Sunt secvențe în care  personajele își reprimă pe cât pot emoțiile și încearcă să păstreze acea aparentă formalitate a discuției. Atunci, doar câteva priviri sau prim planuri reușesc să aducă secvența la o tensiune aproape insuportabilă.

 

În filmele lui se dă o luptă între dorinţa de esenţializare şi o plăcere extraordinară de extindere

 

Dorește să spună totul despre un subiect și astfel își construiește scenariile cu multe personaje, încercând să acopere toate nuanțele temei alese. În  „Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle)” (Cum mi-am petrecut…(viaţa mea sexuală), 1996) prezintă relația unui tânăr cu 3 femei. Fiecare relație are ceva deosebit, dar văzute în ansamblu, vorbesc despre relația dintre bărbați și femei în general. Sunt 3 fațete ale aceleiași relaţii. Una dintre fete oferă ocazia analizării psihologice a unei relaţii în discuţii aproape filozofice, una oferă puterea instinctelor şi a gesturilor violente şi disperate, iar a treia un joc fermecător în care nu se discută nimic pe faţă, în care priviri, gesturi, jocuri de cuvinte îi apropie pe cei doi fără să-i supună unor angajamente mature. Chiar și deciziile foarte importante sunt luate în glumă. Nu-ți dai niciodată seama foarte clar în ce registru se află filmul. Îți vine să râzi de expresiile jucăușe ale actorilor, dar lucrurile spuse sunt grave. Totul, chiar şi momentele grave sunt impregnate de o bucurie de a trăi chiar și emoțiile dureroase, de un spirit de măscărici care ia totul în batjocură, fiind însă conștient și de tristețea condiției sale. Eroul din “Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle)” este un fel de măscărici caruia îi face plăcere să se prostească, dar vrea în același timp să fie luat în serios.

În filmele lui par a se lupta o dorință de esențializare cu o plăcere extraordinară de extindere, de amplificare dintr-un detaliu în altul. Povestea se pierde în momente care curg dintr-unul în altul, uitându-se parcă destinația. Din negocierea crudă a unei despărțiri se ajunge la descoperirea unei alte iubiri și totul merge înainte fără prea multe regrete. În confruntări personajele par cuprinse de o vivacitate care vine din tulburările lor, dar și din fericirile lor. Multe secvențe în “Comment je me suis disputé …(ma vie sexuelle)” sunt un amestec de suferință și un fel de extaz pe care îl au mai mult personajele feminine. Unul dintre cele mai puternice dintre acestea este personajul omonim din “Esther Kahn” (2000). Un personaj în care se amestecă trăsături aparent contrastante. Sensibilitate, ambiție, ingenuitate, dar şi o forţă interioară extraordinară. O femeie care poate să își trăiască sentimentele cu intensitate, dar care învață încet să le controleze și să le supună fără a-și pierde din inocență.

La Desplechin chiar şi după a treia vizionare rămâi cu o senzație de densitate pe care ți-e greu să o pătrunzi cu adevărat. Lumea creată de filmele lui vine dintr-o sursă  aparent inepuizabilă.

 

(articol publicat in numarul al 2-lea Film Menu / octombrie 2009)

 

Alte profiluri Film Menu:

Eric Rohmer

Claire Denis

Apichatpong Weerasethaqul

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s