lourdes.2009.1080p.mkv_snapshot_00.09.55_[2011.01.17_20.53.10]

[Review] : Lourdes

Lourdes

 

Austria-Franța-Germania 2009

regie şi scenariu Jessica Hausner

imagine Martin Gschlacht

montaj Karina Ressler

sunet Matz Müller

costume Tanja Hausner

cu Sylvie Testud, Bruno Todeschini

 

 

de Irina Trocan

 

Titlul filmului „Lourdes” e un toponim. Se referă la acel loc de pelerinaj catolic care primește anual șase milioane de vizitatori – o bună parte din ei purtați ȋntr-acolo de speranța unei ȋnsănătoșiri miraculoase. Christine (Sylvie Testud), protagonista filmului, e chiar mai sceptică decȃt ceilalți pelerini; o frămȃntă mai puțin nădejdea că tocmai ei i se va vindeca infirmitatea. Filmul Jessicăi Hausner ȋntreține această ȋndoială – faptul că titlul desemnează locul, nu personajul, e un prim indiciu ȋn acest sens. Jessica Hausner o folosește pe Christine pentru a dezvălui, treptat, atmosfera din Lourdes – nu folosește locul de pelerinaj ca decor pentru ceea ce e numit de obicei o „poveste emoționantă”.

Unii comentatori au apreciat că „Lourdes” are stilul unui documentar. Nu e ȋntru totul surprinzător: atȃtea filme cu teme religioase reciclează simboluri -ȋn lipsă de altceva-, ȋncȃt, pe lȃngă prețiozitatea lor, frustețea lui „Lourdes” poate trece drept mizanscenă invizibilă. Mai mult, filmul e presărat cu detalii veridice, pe care Jessica Hausner le-a cules ȋn lunga perioadă de documentare dinaintea scrierii scenariului: locațiile valorifică eclectismul orașului – Lourdes apare alternativ ca biserică, spital și stațiune montană; programul pelerinilor e compus dintr-un amestec de proceduri și timp pentru socializare, iar ȋngrijitoarele infirmilor (personal ecleziastic aparținȃnd Ordinului Maltez) trebuie să ȋndeplinească simultan funcții de asistentă și de organizator.

Interpretarea lui Sylvie Testud dovedește același efort de pregătire. Actrița pare deprinsă cu limitările pe care i le impune rolul: cum personajul ei e o femeie care suferă de scleroză multiplă, țintuită ȋntr-un scaun cu rotile, Sylvie Testud e nevoită să-și controleze mișcările corpului și să se exprime numai prin fizionomie și prin modulațiile vocii.

Și totuși, e impropriu spus că filmul Jessicăi Hausner „are stilul unui documentar”. Nu poate fi integrat ȋn acel subtip al realismului cinematografic caracterizat prin discreția regiei –spontaneitatea ȋncadraturilor și a mișcărilor de cameră, lipsa iluminării artificiale (folosită de obicei pentru ȋnfrumusețarea subiectului); dimpotrivă, fiecare cadru din „Lourdes” e compus cu meticulozitate. De altfel, o asemenea mizanscenă –care ar face locul de pelerinaj să arate cȃt mai „pămȃntean”- nu i-ar servi subiectului; ar fi echivalentul afirmației că religia este creată de oameni – ȋn fond, o platitudine.

Jessica Hausner ȋnsăși neagă că filmul e asemănător unui documentar, și ȋl citează ca influență pe Jacques Tati. Trebuie precizat că mizanscena ei nu e nici pe departe la fel de riguroasă ca aceea din „Les vacances de Monsieur Hulot” („Vacanța d-lui Hulot”, 1953) sau „Playtime” (1967), nici la fel de puțin manipulativă: Jessica Hausner folosește mișcări de aparat pentru a redirecționa atenția spectatorilor, și trece de repetate ori de la un plan general – o ȋncăpere ȋntreagă- la plan mediu – un grup restrȃns- ca să izoleze ce e mai important de observat.

Dar „Lourdes” seamănă cu filmele lui Jacques Tati printr-o anumită seninătate a tonului și prin alegerea unor ȋncadraturi care extrag umorul dintr-o situație – un haz de necaz cinematografic. De exemplu, cȃnd asistenta și Christine stau ȋn fața oglinzii din baie (Christine fiind așezată ȋn scaunul cu rotile), cele două femei sunt filmate de la ȋnălțimea umărului asistentei, astfel ȋncȃt lui Christine i se vede ȋn oglindă numai fruntea – e clar că nu-și poate vedea reflexia. Ȋn alt moment, protagonista –care nu se poate roti cu scaunul- ȋntoarce capul, zȃmbitoare, să vorbească peste umăr cu o asistentă care s-a oprit ȋn spatele său; pe toată durata conversației, camera rămȃne fixată asupra ei, din spatele scaunului cu rotile.

O altă asemănare dintre „Lourdes” și filmele lui Tati, poate mai admirabilă decȃt prima, e finețea cu care sunt recreate relațiile interumane ȋntr-un spațiu dat. Ȋntre anumiți pelerini se leagă prietenii (unii invalizi nu pleacă de acasă niciunde altundeva). Unii stȃrnesc aversiunea celorlalți (cȃnd Christine se vindecă, o femeie cu convingeri religioase mai puternice obiectează că ea ar fi meritat mai mult un miracol). Ceilalți nu intră ȋn contact cu vecinii deloc; Jessica Hausner și directorul de imagine Martin Gschlacht ȋi surprind ȋn planuri largi, izolați ȋn colțurile lor, așteptȃnd să li se ȋntȃmple o minune; i se poate ȋntȃmpla oricui.

 

(articol publicat in numarul al 7-lea al Film Menu) / octombrie 2010)

 

Alte review-uri Film Menu:

Surviving Life (Cehia-Slovacia 2010, r. Jan Svankmajer)

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

The Time That Remains (Marea Britanie – Italia – Belgia – Franţa 2009, r. Elia Suleiman)

35 Rhums (Franta – Germania 2008, r. Claire Denis)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s