[Review] : L’illusionniste

L’Illusionniste (Iluzionistul)

 

Marea Britanie-Franța 2010

regie Sylvain Chomet

scenariu Jacques Tati, Sylvain Chomet

animatori Julien Bizat, Bjorn-Erik Aschim, Tom Caulfield, Pierre Perifel, Mike Swofford

efecte vizuale Jean Pierre Bouchet, Campbell McAllister

montaj Rob Farris

sunet Carl Goetgheluck

muzică Sylvain Chomet

voci Jean-Claude Donda, Edith Rankin

 

 

de Irina Trocan

 

„L’illusionniste”, lungmetrajul de animație regizat de Sylvain Chomet, ecranizează un scenariu scris ȋn anii ’60 de Jacques Tati. Probabil că toți cunoscătorii operei lui Tati vor ȋncerca să găsească spiritul lui ȋn acest film și merită discutat dacă „L’illusionniste” este „un film de Jacques Tati” – sau dacă ar fi putut să fie. E greu de ghicit ȋn ce măsură stilul filmelor acestuia transpare din scenarii – de fapt, e greu de ghicit cum anume sunt redactate aceste scenarii. Umorul lui Jacques Tati ține mai degrabă de buna ȋntrebuințare a recuzitei sau a unghiurilor de filmare decȃt de dramaturgie.

Ȋși ȋnscenează adesea gagurile ȋntr-un cadru larg, ȋn care plasează obiectele -vizibile, dar greu de observat- care vor juca un rol ȋn secvența respectivă. Un exemplu destul de simplu: ȋntr-o secvență din „Les vacances de Monsieur Hulot” („Vacanţele domnului Hulot”, 1953), protagonistul e arătat cȃnd ia prȃnzul alături de un alt turist; masa e ȋncărcată de pahare și farfurii și, la o margine a mesei, departe de domnul Hulot, se află carafa de vin, solnița și pipernița. Domnul Hulot ridică de pe masă paharul său gol, apoi aruncă o privire ȋnspre carafă – nu poate ajunge la ea fără să-și deranjeze comeseanul – și lasă jos paharul; totuși, se ȋntinde – peste mȃinile vecinului care mănȃncă – să apuce solnița. Vecinul, iritat, mută și piperul aproape de domnul Hulot, iar acesta ȋi mulțumește printr-un gest din cap, dar ȋl deranjează din nou – se ȋntinde ȋnspre capătul mesei să pună la loc solnița. (Totul se petrece ȋn cȃteva secunde, ȋntr-un singur cadru, iar atenția spectatorilor – ordinea ȋn care citesc informațiile din imagine – e controlată prin gesturile personajelor.) Alte gaguri vizuale sunt și mai sofisticate: detaliile care par să fi fost tot timpul sub ochii spectatorilor sunt dezvăluite prin procedee și mai fine: ȋntr-un cadru din „Playtime” (1967), un cuplu dansează lȃngă un bărbat pe al cărui sacou e imprimată o coroană – forma pe care o au spătarele scaunelor din restaurant; după cȃteva secunde – cȃnd spectatorii au remarcat deja-, femeia observă imprimeul și ȋi atrage atenția și partenerului ei; după ȋncă două-trei secunde, femeia se ȋntoarce cu spatele la cameră, iar spectatorii pot vedea că aceeași coroană s-a imprimat și pe spatele ei. O parte a gagurilor lui Tati sunt pur cinematografice, nu au nici o componentă de umor situațional – comicul se iscă din contrastul ȋntre ceea ce știm că se ȋntȃmplă și ceea ce pare că se ȋntȃmplă: tot ȋn „Playtime”, la un moment dat, camera e fixată pe fațada unui bloc cu ferestre mari, ȋn care două familii din apartamente vecine se uită la televizoarele de pe peretele comun; din unghiul ȋn care e filmată secvența, peretele cu televizoarele nu se vede (deși e evident că ambele sufragerii sunt luminate de ecrane) – s-ar părea că vecinii se uită unii la ceilalți, iar sincronizarea acțiunilor unora cu reacțiile celorlalți ȋntărește această impresie.

Astfel de momente abundă ȋn filmele lui Jacques Tati. Micile accidente și confuziile complică ȋn mod considerabil traiectoriile altfel simple ale personajelor. Dacă ar trebui extrasă din filmele lui Jacques Tati viziunea autorului asupra lumii, aceasta n-ar fi una antropocentrică – protagoniștii lui sunt inocenți și pasivi; ocupația lor principală e adaptarea la mediul care se schimbă pe nesimțite, fără contribuția lor. Filmele lui Jacques Tati, ca mai toate operele cineaștilor specializați ȋn slapstick, lasă impresia că lumea merge ȋnainte de una singură și trage oamenii după ea. O consecință a acestui fapt e ușurința cu care ȋndrăgim protagoniștii și le acceptăm lipsurile – oricȃte pagube ar produce, nu pare să fie vina lor, nu sunt destul de conștienți ȋncȃt să poată fi trași la răspundere -, dar, pe de altă parte, o astfel de viziune exclude ceea ce se etichetează de regulă drept „substanță”; un bun gagman e rareori un bun prozator, și, ȋn acest tip de comedii, firul acțiunii e doar atȃt de solid cȃt să poată susține gagurile.

Principala problemă a filmului „L’illusionniste” este că vrea să fie mai profund decȃt e. Preia contextul din care Jacques Tati extrăgea, de obicei, comedie – anii ’50, epoca ȋn care noile distracții ȋnlocuiesc vechile spectacole -, numai că ȋncearcă să extragă din el melodrama. Protagonistul – pe care Sylvain Chomet ȋl creionează după chipul lui Jacques Tati și asemănarea domnului Hulot – e un prestidigitator ale cărui numere de magie au căzut ȋn desuetudine; ȋși caută zadarnic un public ȋn Londra – căci publicul londonez vrea rock’n’roll -, apoi ȋși ȋncearcă norocul ȋntr-un sat scoțian, unde nu are prea mare trecere la săteni, dar ȋși găsește acolo prima admiratoare – o menajeră adolescentă care crede ȋn autenticitatea magiei lui și ȋl ȋnsoțește cȃnd pleacă din satul ei spre Edinburgh. Relația care se leagă ȋntre cei doi e de o naivitate greu de acceptat pentru spectatorul modern: iluzionistul ȋi cumpără fetei haine – o transformă dintr-o țărăncuță ȋntr-o domnișoară atrăgătoare – și o convinge că le-a obținut fără efort, prin magie; fata devine tot mai pretențioasă – iluzionistului ȋi e tot mai greu să facă rost de bani pentru garderoba ei, și, ȋn final, se vede nevoit să se retragă, umil, cȃnd fata se ȋndrăgostește de un băiat de vȃrsta ei. Ȋn mod simbolic, indiferența fetei e apogeul nepăsării cu care ȋl tratează ȋntreaga lume modernă. E una din acele povești care au prea multă semnificație și prea puțină noimă. Dacă relația dintre cei doi e una inocentă, dintre un tată și o fiică, de ce se simte nevoit iluzionistul să plece cȃnd fata ȋși găsește un prieten? Și dacă nu, dacă sentimentele lui nu sunt atȃt de pure – deși filmul nu dă nici un indiciu clar ȋn acest sens -, e oare nimerit să fim manipulați să ȋl compătimim la sfȃrșitul filmului? Ȋn definitiv, nu e prea nobil dacă speră să profite de naivitatea unei fete simple.

Dincolo de detaliile intrigii, ideea pe care o ilustrează e superficială: nu poate fi acuzată modernitatea pentru pierderea tradițiilor; de altfel, nici nu poate fi bănuită că provoacă dispariția lor. Teza filmului e cu atȃt mai ridicolă cu cȃt evenimentele sunt plasate ȋn urmă cu jumătate de secol; pentru acel tip de spectator pe care ȋl condamnă filmul – unul care este ȋn ȋntregime produsul vremurilor ȋn care trăiește -, rock’n’roll-ul și prestidigitația sunt la fel de vechi. Dincolo de implicațiile profunde ale poveștii, tonul elegiac al sfȃrșitului e, oricum, nemotivat. E greu de acceptat că ȋnstrăinarea unei copilițe frivole și nerecunoscătoare e o pierdere atȃt de mare, sau că ȋl decepționează atȃt de mult pe magician.

Ȋn celelalte filme ale lui Jacques Tati, schematismul relațiilor dintre personaje nu e deranjant, dar ȋn „L’illusionniste” acestea sunt redate cu prea multe bucăți de expozițiune seacă (de pildă, momentul ȋn care magicianul așteaptă să-i plece vaporul și, pe neașteptate, apare lȃngă el fata, cu un bagaj voluminos) și prea mulți timpi morți (care lasă privitorii să-și formuleze niște gȃnduri pe care personajele nu par să le aibă), și, ȋn definitiv, cu pretenția nejustificată că filmul spune o poveste emoționantă.

Sigur că filmul nu este lipsit de calități. Imaginea unui solist rock’n’roll care se tȃrăște pe spate de-a lungul scenei, ȋn timp ce cȃntă ȋn fața unei mulțimi de fane isterice – imagine memorabilă ȋn sine – e doar pregătirea unei scene de mai tȃrziu, ȋn care un scoțian se tȃrăște pe spate de-a lungul ȋncăperii pe muzica tonomatului, printre tovarășii de pahar ȋn kilturi. La fel de notabilă e imaginea unor acrobați care, ȋn lipsa unei slujbe mai vrednice de ei, ȋși folosesc abilitățile ca să vopsească un panou, cȃte o linie curbă o dată, așa cum le-o dictează mișcarea trapezului.

Sylvain Chomet are meritul de a fi un desenator minuțios – mai ales că „L’illusionniste” evocă preferința lui Jacques Tati pentru cadrele largi. Chomet se ȋngrijește inclusiv să arate orașul Edinburgh al anilor ’50, cu clădirile și mijloacele de transport din epocă, ȋn planuri fără vreo relevanță dramaturgică (deși, desigur, scepticii ar putea obiecta că mijloacele de transport nu au nici o funcție ȋn narațiune pentru că nu li s-a inventat una).

Similaritățile de stil regizoral nu se limitează la decupaj – coloana sonoră, din care dialogurile lipsesc, dar ȋn care toate zgomotele sunt amplificate, amintește și ea de filmele lui Tati; numai că, acolo, metoda era folosită adesea pentru a ghida privirea (anumite obiecte nu se vedeau pȃnă cȃnd le trăda un zgomot), iar aici rămȃne doar un procedeu mecanic care-i conferă mai mult realism unei animații.

„L’illusionniste” e un bun subiect de studiu pentru descoperirea capcanelor inerente realizării unui film omagial. E mult mai cuminte decȃt lungmetrajul precedent al lui Sylvain Chomet: „Les triplettes de Belleville” („Tripletele din Belleville”, 2003) ȋși trata toate personajele cu o doză sănătoasă de ironie, dar le umaniza prin metode mult mai puțin convenționale și sentimentale; era mai apropiat de ludicul caracteristic lui Tati. Ȋnsă Sylvain Chomet se abține să ironizeze personajele pe care, conform declarațiilor sale, le identifică cu Jacques Tati și fiica lui, Sophie Tatischeff. Preferă să pună ȋn scenă, fără intervenții personale, un scenariu ȋn mod evident nefinalizat, preluȃnd cele mai evidente tehnici regizorale ale maestrului pe care ȋl omagiază. Am toată stima pentru conștiinciozitatea lui Sylvain Chomet ȋn ecranizarea scenariului ȋn cauză, dar mă ȋndoiesc că ȋntr-un omagiu adus lui Jacques Tati ar trebui apreciată seriozitatea.

 

(articol publicat in numarul al 8-lea al Film Menu)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s