Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

[Review] : Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

 

România 2010

regie şi scenariu Andrei Ujică

montaj şi sunet Dana Bunescu

cercetare materiale arhivă Titus Muntean

 

 

de Gabriela Filippi

 

 

Individul, martor al istoriei

 

 

„Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” încheie trilogia pe care Andrei Ujică a consacrat-o reflecției asupra perioadei comuniste și a momentului de desprindere de această epocă. Cineastul a început seria în 1992 cu „Videogramele unei revoluții”, realizat împreună cu Harun Farocki, și a continuat-o cu „Out of the Present”, apărut în 1995. Toate cele trei filme abordează evenimentele istorice din perspectivele martorilor unor momente ce aveau să schimbe profund societatea. În colajele pe care le realizează din filmările de arhivă și filmările de amatori, Ujică jonglează cu ficțiunea și autenticitatea faptului surprins, obținând astfel un discurs rafinat despre puterea imaginii. „Videogramele unei revoluții” reunea, pe lângă filmările oficiale transmise de televiziune în timpul Revoluției din 1989, filmări din culise – momentele de pregătire a comunicatelor transmise în direct – și imagini ale amatorilor, filmate în diferite locuri din București pe durata desfășurării evenimentelor. Toate aceste instantanee, valoroase în sine, adunate, nu pot crea o unitate sau un sens asupra lucrurilor petrecute, ci înfățișează o realitate confuză, fragmentară, în care există tot atâtea adevăruri, câte secvențe filmate. Lungmetrajul următor, „Out of the Present”, documenta, de asemenea, sfârșitul perioadei comuniste – în Rusia de această dată – și dezbinarea Uniunii Sovietice. Evenimentele erau prezentate aici din perspectiva lui Sergei Krikalev, un cosmonaut plecat în spațiu în vara anului 1991 și aterizat în țara sa un an mai târziu, într-o cu totul altă realitate decât cea lăsată în urmă. Subiectul îi lăsa libertatea autorului să intervină printr-un comentariu puternic liricizant: imaginile din nava spațială prezentau un timp în suspensie, echivalent al acțiunilor umane cotidiene, precum mâncatul sau deplasarea dintr-un loc în altul, în lipsa forței gravitaționale; melancolia vieții în cosmos era sporită de peisajele imense și uniforme. În opoziție, imaginile de actualitate din Rusia, pe care Ujică le interpune, au un suflu viu, de dezmorțire. Dacă în „Out of the Present” cineastul suprapunea imaginilor filmate chiar de protagonistul lor, cosmonautul Sergei Krikalev, un comentariu ce-i aparținea, compus special pentru film și prezentat drept însemnări din jurnalul personajului, în „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” Andrei Ujică merge și mai departe în manipularea și subiectivizarea punctului de vedere. Filmul este conceput ca o pledoarie fictivă, atribuită lui Ceaușescu, prin care acesta încearcă să se apere în fața acuzațiilor ce i-au fost aduse la proces.

Pentru a se explica și pentru a înțelege situația, Ceaușescu imaginat de Ujică își confruntă propria imagine – felul în care a putut fi receptat de-a lungul celor douăzeci și cinci de ani în care a fost conducător al țării – în filmările al căror subiect era. De aceea, această „autobiografie” conține, în cea mai mare parte, imagini oficiale, foarte cunoscute. Apar aici toate momentele cheie din parcursul lui politic: de la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – unde Ceaușescu a purtat sicriul fostului conducător și a ținut un discurs –, alegerea sa ca secretar general al partidului, poziția luată în august ’68, când armata sovietică a invadat Cehoslovacia, vizita lui Nixon în România, vizitele făcute în China și Coreea de Nord, apoi vizita în Anglia, mobilizarea la cutremurul din ’77, inaugurarea șantierului Casei Poporului. Însă, pe lângă imaginile emblematice, Ceaușescu mai apare în filmul lui Ujică în filmări de la manifestațiile de 1 Mai și 23 August din diverși ani, congrese și aniversări ale partidului, conferințe internaționale, partide de vânătoare, volei, plimbări cu sania. Înregistrările din „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”  sunt organizate în ordinea cronologică a întâmplării evenimentelor, cu mici abateri, cea mai evidentă dintre acestea fiind constituită de trecerea de la imaginile ce îl prezentau pe liderul politic la cea de-a șaizecea aniversare, în 1978, la petrecerea organizată în 1973, atunci când împlinea cincizeci și cinci de ani. Această disonanță se produce din cauza faptului că povestea din film este narată de însuși protagonistul ei, personajul-Ceaușescu care, rememorându-și viața, nu o face în mod obiectiv, ca în manualele de istorie, ci după anumite asocieri de idei, legături spontane ce se produc în mintea sa. Astfel, viața lui este povestită în capitole tematice. Iar mai înainte de capitolul care începea cu aniversările, fusese plasat capitolul „vizite”, care începea în 1971, cu vizita în China, apoi vizita în Statele Unite ale Americii, în 1976, vizita în Marea Britanie, în 1978. Tot în acest capitol erau cuprinse și schimbările pe care Ceaușescu le-a făcut în țară, ca urmare a ideilor strânse din călătorii: „Tezele din iulie”, inspirate lui Ceaușescu de Revoluția Culturală Chineză și chiar autoproclamarea sa ca „președinte”, titlu luat după modelul occidental, în încercarea de a-și forma o imagine aparte față de cea a conducătorilor sovietici. Încheind cu această bucată din viața sa, naratorul se întoarce asupra acelor ani dintre 1971 și 1978, marcați de cele două aniversări, cu amintiri ce nu sunt legate atât de strâns de contactele cu străinătatea. Naratorul devine sumbru, iar memoria lui scoate la iveală episoadele dificile din această perioadă, pe care le îmbină autocompătimitor: marea inundație și cutremurul din 1977, moartea mamei lui, Congresul al XII-lea al partidului, la care Constantin Pârvulescu a condamnat realegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte. Chiar și atunci când privește evenimentele în ordinea în care acestea s-au desfășurat, naratorul imprimă o notă dominantă, prin momentele pe care le selectează. Anii ’60 îi apar senini: îl vedem la serbări la care se dansează „Perinița ”, în mijlocul mulțimii, la un bâlci de 1 Mai, ținta uralelor la discursul prin care refuza ca armata română să se alieze celei sovietice pentru invadarea teritoriului cehoslovac în vara lui ’68. În contrast, personajul trasează anii ’80 ca mohorâți: atmosfera ploioasă din timpul inspecțiilor pe șantierul Casei Poporului sau la unitățile de panificație din București. În imaginile din această perioadă, Ceaușescu apare înconjurat de foarte puțini oameni, excepție făcând momentele în care este prezent la întruniri politice. În urma introspecției, Ceaușescu – personajul lui Andrei Ujică – se consideră (sau încearcă să se convingă de aceasta, din moment ce analiza și-o face doar pe baza probelor filmate) un vestitor al păcii, care a întreținut relații amiabile atât cu statele socialiste, cât și cu țările din Vest și o persoană realizată care, pornind din pătura socială cea mai de jos, a ajuns în contact cu cele mai mari rafinamente pe care lumea le putea prezenta.

 

 

Îndrăzneala discursului cinematografic

 

 

Proiectul lui Ujică conține un paradox: pe de-o parte, faptul că imaginile sunt înșiruite fără suportul unui comentariu din off și lăsate în scene lungi, pare a elibera imaginile și chiar istoria de interpretările exhaustive. Sunt arătate aici imagini care au circulat îndelung și cărora le-au fost atribuite, de-a lungul timpului, diverse explicații care, prin acumulare, le-au secat de conținut. Comentariul suprapus imaginii este, în sine, un procedeu legitim, mai ales în cazul documentarelor de televiziune, al căror prim rol este informarea. Însă acest mod de a prezenta clar un subiect, instructiv, prezintă riscul anihilării faptului real, în favoarea unei teze. Astfel se întâmpla și într-un documentar produs în 1991 de BBC, realizat de Edward Behr (jurnalist francez și corespondent Reuters) și difuzat în mai multe rânduri de televiziunile din România. „Ceaușescu – Ascensiunea și decăderea lui” își propunea să demonstreze faptul că Ceaușescu nu avea calitățile necesare unui conducător, ajungând prin oportunism să ocupe această poziție, însă decăderea sa era iminentă. Jurnalistul adună dovezi în favoarea afirmațiilor sale, dezvăluie felul în care liderul politic a profitat de ocazii pentru a se impune și și-a falsificat trecutul, astfel încât să corespundă cu imaginea pe care dorea să o propage despre sine. În demersul său însă, Bahr ajunge să afirme, spre exemplu, despre atitudinea adoptată de Ceaușescu în august ’68 că ar fi fost o „lovitură de maestru”, „cartea cea mare pe care a jucat-o”; această interpretare a unui Ceaușescu de o inteligență perversă, la momentul respectiv, este  discutabilă.  De aceea, faptul că Ujică păstrează bucăți lungi din înregistrările de arhivă în filmul său avantajază secvențele prezentate, în parte. Însă nu acesta este felul în care a fost conceput și în care funcționează „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Dacă la începutul lui, filmul poate satisface curiozitatea unor spectatori de a vedea imaginile istorice neîntrerupte prin montaj și necomentate, devine repede evident faptul că miza e în altă parte, în unitatea colajului; iar acesta este profund subiectiv. Andrei Ujică imaginează felul în care dictatorul a înțeles și s-a raportat la istorie. Din această cauză, filmul nu prezintă starea de sărăcie din țară în acea perioadă, ci doar locurile îngrijit amenajate înainte de vizita conducătorului, procesiunile impresionante de întâmpinare, spectacolul construit în jurul conducătorului. Introducându-și spectatorii în lumea fabuloasă a lui Ceaușescu, cineastul le cere, totodată, maturitatea și cunoștințele de istorie care să-i ghideze pe acest teren alunecos.

Și prin filmele realizate anterior, dar în special prin „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, Andrei Ujică poate fi privit ca singurul autor de film non-ficțional (probabil ar fi mai potrivită în cazul filmelor lui denumirea de „eseu” sau de „experiment audiovizual”) care se aliniază Noului Val din cinemaul românesc. Filmele sale prezintă, de asemenea, experiențele și subiectivitatea individului raportate realității sociale sau contextului istoric. Tonul lui Ujică, ca și al celorlalți regizori ai Noului Val, atunci când subiectul face referire la epoca comunistă, sugerează o încercare de acceptare a trecutului, într-un discurs ce nu-și propune să condamne greșelile perioadei respective. Marea îndrăzneală a lui Ujică în „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” este, însă, de a-și fi expus raționamentul nu într-un film cu personaje fictive, ci asupra imaginii lui Ceaușescu, personalitate atât de detestată încă.

 

(articol publicat in numarul al 8-lea al Film Menu / decembrie 2010)

 

 

Alte review-uri Film Menu :

Marţi, după Crăciun (regie Radu Muntean)

Felicia înainte de toate (regie Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf)

Eu când vreau să fluier, fluier (regie Florin Şerban)

Medalia de onoare (r. Călin Peter Netzer)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s