the_social_network_image

[Review] : The Social Network

The Social Network (Reţeaua socială)

 

SUA 2010

regia David Fincher

scenariu Aaron Sorkin

imagine Jeff Cronenweth

montaj Kirk Baxter, Angus Wall

sunet David C. Hughes

decoruri Victor J. Zolfo

muzică Trent Reznor, Atticus Ross

cu Jesse Eisenberg, Rooney Mara

 

 

de Irina Trocan

 

Orice ați spune despre Facebook, nu puteți nega că a fost o idee bună – destul de bună ȋncȃt să strȃngă 500 de milioane de membri și să-l facă pe Mark Zuckerberg, inventatorul website-ului, cel mai tȃnăr miliardar din lume. „The Social Network” („Reţeaua socială”) e un film despre dezvoltarea acestei idei și e suficient de dens ȋncȃt să se vadă de cȃt talent și de cȃt tupeu a mai fost nevoie după intuiția inițială.

Pentru ȋnceput, e relevant că Mark Zuckerberg a lansat Facebook cȃnd era student la Harvard – știți, Harvard, una din acele facultăți elitiste cu tradiție care pretind că pregătesc marii gȃnditori ai generației următoare, dar care, de fapt, le ȋnlesnesc studenților intrarea ȋntr-un sistem ȋn loc să ȋi ȋncurajeze să-l inoveze. Mark Zuckerberg nu a absolvit niciodată facultatea.

Pe de altă parte, e relevant că Facebook a fost lansat ȋn campusul unei facultăți prestigioase (spre deosebire de Friendster sau de MySpace, rețele de socializare mai puțin exclusiviste și, deci, mai puțin atrăgătoare) și s-a extins de acolo. Mai mult, proiectul lui Zuckerberg a fost susținut financiar de un coleg de cameră de-al acestuia (Eduardo Saverin) și, se pare, ideea unei rețele cu acces restrȃns i-a fost sugerată de alți trei colegi (Divya Narendra și gemenii Cameron și Tyler Winklevoss). Dar e la fel de relevant că susținătorii lui Zuckerberg nu ar fi putut crea website-ul fără aptitudinile lui.

Practic, „The Social Network” dă de ȋnțeles că Mark Zuckerberg a reușit să armonizeze resursele unor colaboratori limitați: Saverin a fost primul sponsor al Facebook-ului, dar Zuckerberg a găsit alt investitor ȋntr-un moment critic, cȃnd Saverin n-a mai vrut să riște; dacă gemenii Winklevoss au avut ideea website-ului, e cert că n-au știut să-i scrie codul; Sean Parker, inventatorul Napster-ului și consilierul autonumit al lui Zuckerberg, i-a dat acestuia primele sfaturi bune ȋn legătură cu administrarea Facebook-ului, dar Parker părea atȃt de puțin creditabil, ȋncȃt e ȋntru totul meritul lui Zuckerberg că l-a ascultat. Filmul arată cum se ȋmbină lucrurile cu destulă precizie, ȋncȃt nici Zuckerberg nu pare un tip nerecunoscător, nici ceilalți nu par niște profitori; problema judiciară din miezul filmului (Eduardo Saverin și frații Winklevoss ȋi intentează proces lui Zuckerberg) se transformă ȋntr-o problemă filosofică: dacă succesul unei idei depinde de valoarea ideii și de conjunctură, cȃt din succes se datorează ideii și cȃt se datorează conjuncturii?

„The Social Network” e unul dintre puținele filme de la Hollywood din ultimii ani a cărui structură nonlineară are rost. Sunt ȋmpletite trei fire narative – probele aduse ȋn timpul celor două procese declanșează discuții legate de felul ȋn care s-au petrecut lucrurile și un al treilea plan temporal urmărește pas cu pas geneza Facebook-ului. Nu se poate spune sigur că acest plan e o reconstituire obiectivă – la fel ca ȋn „Rashômon” (1950) al lui Akira Kurosawa, toți martorii au motive să distorsioneze faptele -, dar relatarea evenimentelor dezbină acuzatul și acuzatorii ȋn mai mică măsură decȃt interpretarea lor. Spre deosebire de crimele din „Rashômon”, nedreptățile din „The Social Network” sunt destul de vagi ȋncȃt să pară mult mai grave privite retrospectiv. Prin salturile temporale ȋntre momentul proceselor – cȃnd Facebook e deja un succes confirmat – și ȋnceputurile proiectului – cȃnd potențialul lui era incert – devine și mai clar că o parte din meritul cofondatorilor e ȋntȃmplător; au fost disponibili la momentul potrivit. Salturile temporale fac stoicismul lui Zuckerberg admirabil, iar ezitările lui Saverin, reprobabile.

Iar rafinamentul dramaturgiei nu se oprește aici. Mark Zuckerberg nu e numai greu de judecat, ci și greu de ȋnțeles. E drept că i se atribuie de la bun ȋnceput cȃteva motivații care-i ȋndeamnă la acțiune pe mai toți protagoniștii hollywoodieni – vrea să fie admis ȋn cluburile elitiste din Harvard; ajunge să fie antipatizat de toți și trebuie să remedieze situația; e părăsit de prietenă și dă semne că o vrea ȋnapoi -, numai că e destul de opac cȃt să putem bănui că motivațiile acestea sunt piste false. Să spunem că Mark Zuckerberg e la jumătatea distanței ȋntre un clișeu mainstream și o ființă umană: pornește cu un set de justificări convenționale pentru acțiunile lui, dar din momentul ȋn care e arătat pur și simplu acționȃnd, e greu de spus dacă persistă din aceleași motive, dacă nu cumva ȋl ȋmpinge ȋnainte flerul – calitate rară ȋntre inventatorii din filmele de Hollywood – sau plăcerea jocului – calitate și mai rară.

De altfel, toate clișeele din construcția personajului sunt nuanțate ȋntr-un fel sau altul. Zuckerberg inventează Facebook ȋntr-un moment de disperare – cunoașteți scenariul -, dar invențiile lui ingenioase au ȋnceput cu mult timp ȋnainte. Inventează Facebook, devine celebru și vrea să recȃștige fata – cunoașteți scenariul -, dar comportamentul lui nu e neapărat reprezentativ pentru psihicul masculin: Sean Parker ȋi povestește cum a inventat Napster sperȃnd să impresioneze o fată, dar, pȃnă cȃnd a devenit celebru, fata nu-l mai impresiona. Nu ȋn ultimul rȃnd, e convențională ȋn sine povestea inventatorului-sociopat-care-devine-celebru, și, deși e de presupus că Zuckerberg a atras mai multă simpatie inventȃnd Facebook decȃt dacă ar fi inventat ceasul deșteptător cu elice, care trebuie prins ca să fie oprit, e un mecanism hollywoodian ȋnvechit exprimarea oricărui tip de succes ȋn funcție de numărul de groupies; pe de altă parte, nu lipsește nici celălalt tip de momente triumfale – cele ȋn care Zuckerberg e mai slab decȃt adversarii săi, dar are satisfacția să se știe mai inteligent.

Scenaristul Aaron Sorkin, renumit pentru talentul său de dialoghist, relatează ȋn interviuri că n-a știut cum vorbește un adolescent de 19 ani, așa că s-a hotărȃt să-i dea lui Mark Zuckerberg replicile pe care le-ar fi rostit el ȋnsuși. Tehnica lui Sorkin devine pe alocuri problematică – protagonistul nu e singurul personaj care vorbește ca Aaron Sorkin, și, ȋntr-un film care pune sub lupă trăsături de caracter, devine suspect că atȃtea personaje vorbesc și gȃndesc la fel-, dar măcar ȋnlătură tentația fabricării unui Mark Zuckerberg mai naiv sau mai neȋnțeles, cum se presupune că sunt adolescenții. Acestea fiind zise, personajelor lui Sorkin nu le lipsesc particularități de adolescenți: ȋntr-o discuție aprinsă din timpul procesului lor, Saverin ȋl toarnă pe Zuckerberg că s-a folosit de Facebook să trișeze la un examen, iar Zuckerberg ȋncearcă să ascundă că a dezmințit un zvon răutăcios despre Saverin.

„The Social Network” tratează subiectul rețelei de socializare cu aceleași scrupule cu care ȋși arată protagoniștii. Sorkin și Fincher și-au declarat rezervele față de Internet și față de Facebook ȋn interviuri, dar atitudinea lor nu are manifestări radicale ȋn film. Există referiri subtile la Facebook ca la o nouă specie de virus cronofag, și viețile personajelor par să se schimbe după apariția rețelei (cum e și normal, ȋntr-un film despre fondatorii Facebook-ului și apropiații lor). Și totuși, nu apar stridențe care ar putea deranja scepticii ca mine, sceptici care sunt de părere că instituția pierderii timpului exista cu mult timp ȋnaintea website-ului și există ȋn continuare ȋn afara lui.

„The Social Network” e atȃt de complex, de nuanțat și de imaginativ ȋncȃt ȋmi este greu să-mi dau seama ce i-ar putea reproșa cel mai exigent dintre spectatorii binevoitori. Admit că poate fi mai puțin impresionant pentru admiratorii lui David Fincher: ritmul poveștii e atȃt de rapid, ȋncȃt excentricitățile regizorale trebuie sacrificate ȋn favoarea coerenței. Probabil că Fincher a avut nevoie de mai multă ingeniozitate să realizeze onorabil „The Social Network” decȃt i-ar trebui unui alt regizor să transpună ȋn imagini memorabile un scenariu decent. „The Social Network” are un scenariu cu o treime mai lung decȃt filmul standard – deci dialogurile sunt accelerate cu o treime din viteza normală. Fiecare actor ȋși interpretează personajul ca și cum dreptatea ar fi de partea lui și fiecare diferă cumva de tipologia sa. Mark Zuckerberg (interpretat de Jesse Eisenberg) e mai fluent și mai incisiv decȃt mulți alții, dar mă ȋndoiesc că asta ȋl face mai ușor de plăcut – e atipic pentru un protagonist ca momentele lui de glorie să fie cele ȋn care e sictirit pe bună dreptate. Gemenii Winklevoss (interpretați de Armie Hammer) au toată vigoarea unor sportivi și tot rafinamentul unor studenți la Harvard – nu numai că protagonistul e greu de simpatizat, dar nici oponenții lui nu stȃrnesc dispreț. David Fincher reconstruiește povestea, păstrȃnd integritatea tuturor celor implicați ȋn ea, păstrȃnd specificul tuturor mediilor ȋn care se ramifică și respectȃndu-i ambiguitatea.

 

(articol publicat in numarul al 8-lea al Film Menu / decembrie 2010)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Black Swan (SUA 2010, regie Darren Aronofsky)

L’Illusionniste (Marea Britanie-Franța 2010, regie Sylvain Chomet)

Lourdes (Austria-Franța-Germania 2009, regie Jessica Hausner)

Taking Woodstock (SUA 2009, regie Ang Lee)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s