pL35u8BYJoHat8Ha6S5FNBJm693

[Exclusiv pe blog] : Talaye sorkh

Talaye sorkh (Aur roşu aprins)

 

Iran 2003

regie Jafar Panahi

scenariu Abbas Kiarostami

imagine Hossein Djafarian

montaj Jafar Panahi

muzică Peyman Yazdanian

cu Hossain Emadeddin, Kamyar Sheisi, Azita Rayeji

 


În data de 20 decembrie 2010, Jafar Panahi a fost condamnat la 6 ani de închisoare şi a primit o interdicţie de a regiza filme, a scrie scenarii, a acorda interviuri sau a părăsi Iranul până în anul 2030. Cineastul iranian a fost acuzat de „propagandă împotriva regimului” deoarece şi-a declarat public susţinerea pentru mişcarea verde de opoziţie.

Vom posta timp de 5 zile, în fiecare seară, pe blogul „Film Menu” câte un articol dedicat celor 5 lungmetraje realizate de Jafar Panahi până acum, deoarece, înainte de a fi fost nefericitul subiect mediatic al unor petiţii care încearcă să îi readucă libertatea, Panahi a fost unul din marii cineaşti ai lumii.

Sperăm ca eforturile unite ale tuturor susţinătorilor libertăţii de exprimare să ducă la eliberarea lui Jafar Panahi şi a tuturor celorlalţi artişti închişi din raţiuni politice în Iran.

Petiţie pentru eliberarea lui Jafar Panahi: http://www.ipetitions.com/petition/solidarite-jafar-panahi/

 

de Tudor Jurgiu

 

Filmul a câştigat în 2003 Marele Premiu al Juriului secţiunii „Un Certain Regard” din cadrul Festivalului de Film de la Cannes

Filmul începe abrupt în mijlocul unui jaf într-un magazin de bijuterii. Un bărbat cu un pistol în mână este blocat înăuntru de către gratiile căzute după declanșarea alarmei. Îl împușcă pe cel care refuză să-i dea cheile seifului şi apoi își pune pistolul la tâmplă. Filmul sare dupa aceea înapoi în timp cu câteva săptâmâni. Hussein, jefuitorul, găsește o poșetă împreună cu Ali, fratele femeii cu care urmează să se căsătorească și singurul lui prieten. Intrigați de suma imensă trecută pe chitanța unui colier, ei încearcă să viziteze magazinul de unde provine chitanța, însă nu sunt lăsați să intre de către managerul magazinului, care le vorbește prin ușa de sticlă. Simțindu-se foarte jignit, Hussein se întoarce la magazin îmbrăcat la costum și însoțit de Ali și de sora lui. Își dau seama că nu își permit nimic și sunt din nou poftiți afară, însă mai subtil. Între timp, Hussein face livrări de pizza. La un moment dat, ajunge la o adresă unde poliția arestează tineri pentru că beau alcool, dansează și socializează cu sexul opus la o petrecere. Aproape de final, Hussein ajunge în casa unui tânăr bogat, care se plânge că îi e greu să se adapteze vieții în Iran după mai mulți ani petrecuţi în Statele Unite ale Americii.

Începutul filmului prezintă într-o manieră obiectivă un jaf. Atitudinea obiectivă este sugerată și de aparatul de filmat, care privește doar înainte, fără să prezinte acțiunile personajelor care ies de multe ori din cadru. Filmul începe astfel deoarece aceasta era singura modalitate în care putea fi prezentată dubla perspectivă asupra unui eveniment pe care credem că îl înțelegem, la fel cum credem că înțelegem o știre oarecare despre un jaf. Realizatorul nu vrea să îl dezvinovățească pe infractor, ci doar să ne ofere o posibilă înțelegere a evenimentului.

Pe tot parcursul filmului, Hussein este ca un vas care se umple încet cu tot ce aude și vede. Aproape toate personajele cu care interacționează sunt foarte locvace. El tace și îi ascultă pe cei care vorbesc și vorbesc. În apartamentul tânărului bogat, Hussein ascultă lamentările acestuia în timp ce se plimbă prin casa luxoasă. Trecând din cameră în cameră, vocea continuă să se audă urmărindu-l. Încet, este estompată de un jazz lingușitor și de sunetul unei mici fântâni arteziene. Protagonistul încearcă să scape de toate astea și sare îmbrăcat în piscină. Una dintre ultimele imagini ale filmului este cea a orașului noaptea pe al cărui fundal sonor se aude râgâitul nepăsător al lui Hussein. Surprinsă de o complicată mișcare de aparat, scena unei arestări nocturne văzute de la o fereastră devine icoana unei imagini probabil des întâlnite în Iran.

Chipul lui Hossain Emadedin, actorul amator care îl jocă pe Hussein, nu trădează nicio emoție. Doar două sunt momentele în care Hussein are crize scurte care îl fac să-și dea ochii peste cap, dar din care își revine imediat. În rest, efectul celor văzute este cu greu observabil în mimica lui. Vizionarea și asimilarea filmului cere astfel un efort de empatizare din partea spectatorului care se ajută mult de contextul în care se află personajul. Cei care vor simți și înțelege cu adevărat emoția situației vor vedea și efectele pe fața impasibilă a protagonistului. Jafar Panahi nu încearcă să stoarcă emoția din privitor cu orice preț și își asigură astfel comunicarea doar cu cei care îl pot înțelege. Nu lasă o cale de mijloc. Această manieră de a conduce actorii are ceva curat și puternic în ea. Tot filmul conţine un tip de pudoare sau de discreție. De aceea, împușcătura fatală este auzită din afara cadrului.

Refuzând să prezinte înregistrarea audio a uciderii unui cuplu de către un urs, Werner Herzog spunea că există o demnitate în moartea unui om pe care el simte nevoia să o respecte. Și despre deminitate și respect reciproc este filmul lui Panahi. Imaginea sângeroasă a cadavrelor ar fi denaturat prin șocul produs perspectiva și provocarea reală cu care suntem puși față în față – aceea că personajul s-ar putea să nu fie un bolnav psihic și că în urma unui minim efort am putea chiar spune că îl înțelegem, deși nu ne-am putea identifica cu el. Nu, asta nu!

Suita micilor evenimente la care el este martor sau participant nu prezintă nimic excepțional. Pentru cei mai mulți dintre noi jignirile care ne rănesc zi de zi sunt lipsite de dramatismul unei înjurături. Subtilitatea atitudinilor prin care ni se arată dispreț aproape ne determină să le trecem cu vederea. Lipsa de spectacol creează aparența că acest șir de momente care îl impresionează pe protagonist au început demult și noi le vedem doar pe cele dinaintea izbucnirii sale – toate micile detalii care macină încet demnitatea și respectul de sine al unui om: încercarea unui vechi prieten de a trece peste stânjeneala întâlnirii și disprețul mascat cu ajutorul unui bacșiș mai mare, discuția prin ușa de sticlă- nasc lent în Hussein dorința de a face ceva, de a reacționa într-un mod. Nereușind sa găsească o cale de a schimba ceva, el alege forța.

Deși specific Iranului prin detaliile oferite, filmul lui Panahi vorbește despre o problemă întâlnită și în alte societăți: imposibilitatea unei comunicări reale în afara unor convenții sociale tot mai rigide.

Alte articole despre Jafar Panahi pe blog:

Balonul alb, Oglinda, Offside, Cercul

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s