Copie conforme

[Review] : Copie conforme

Copie conforme (Duplicatul)

 

Franţa – Iran 2010

regie şi scenariu Abbas Kiarostami

imagine Luca Bigazzi

montaj Bahman Kiarostami

sunet Dominique Vieillard

cu Juliette Binoche, William Shimell, Jean-Claude Carrière

 


 

de Andra Petrescu

 

Simplitatea celui mai recent film al iranianului Abbas Kiarostami se ascunde în spatele unei dezbateri a problemei „complicate” a copiei perfecte şi a originalului. James Miller (William Shimell), unul dintre protagonişti, este un critic de artă ce tocmai îşi lansează în Italia cartea cu titlul „Copie conforme”; teza volumului susţine că superioritatea originalului faţă de reproducerea perfectă se datorează valorii atribuite de raţiune primului. Aşadar, o copie are propria ei frumuseţe, aşa cum originalul îşi datorează calităţile estetice modelului. El şi Ea polemizează pe acest subiect pe parcursul unei zile, discuţie prin care, de fapt, regizorul demonstrează că o copie – filmul în sine – poate fi la fel de bun ca originalul – o relaţie autentică; sau jocul celor două personaje devine pentru ele însele la fel de pasional precum ar fi fost dacă era real. Poate că şi este. Unde e limita dintre realitate şi ficţiune? Nu contează, atât timp când ambele oferă un zâmbet frumos sau o emoţie umană.

„Copie conforme” are în distribuţie doi actori, Juliette Binoche (Ea) şi William Shimell (James Miller), a căror relaţie evoluează pe parcusul unei plimbări prin orăşelul italian Lucignano. Filmul aminteşte de „Before Sunrise” / „Before Sunset” („Înainte de răsărit”, 1995 / „Înainte de apus”, 2004, r. Richard Linklater) sau de dialogul din „Ma Nuit chez Maud” („Noaptea mea cu Maud”, 1969, r. Eric Rohmer). Totuşi, se distinge de acestea prin propria sa originalitate, ce constă în felul autorului de a se apropia de personaje şi a le oferi o partitură variată de stări emoţionale. Abbas Kiarostami nu urmăreşte doar o evoluţie a unei relaţii, ci face o radiografie firească a mai multor etape ale unei legături amoroase: flirturi de început, confortul dialogului între vechi prieteni, reproşuri trecute sau amintiri uitate şi rememorate. Camera priveşte toate aceste schimburi de replici de foarte aproape, de cele mai multe ori filmând actorii la prim-planuri foarte strânse, reuşind astfel să creeze intimitate între cei doi şi peliculă.

Abbas Kiarostami nu spune exact ce s-a întâmplat între cei doi protagonişti. Trecutul e ascuns şi nu pentru că ar fi un mister pe care publicul este invitat să-l ghicească, ci efectiv pentru că el nu contează; dacă o copie perfectă este la fel de bună precum originalul, atunci de ce ar mai conta adevărul despre provenienţa ei? Prin urmare, atât timp cât dialogul şi momentele evocate sunt veridice, ce importanţă mai are dacă ei doar se joacă? Ce mai contează dacă ea joacă un rol sau dacă însuşi personajul interpreteză o persoană fictivă? O interpretare teoretică a temei ar fi prea artificială pentru un film atât de natural şi firesc precum „Copie conforme”, care are un mesaj la fel de clar şi de simplu. Mai mult decât o invitaţie la a polemiza pe tema originalului, filmul este o provocare la a ne bucura de simplitatea, de frumuseţea a ceea ce avem în faţa ochilor, de trăirile sincere ale Juliettei Binoche, fără a mai analiza dacă este real sau ficţiune. Regizorul punctează diferenţa dintre naturaleţea ei în a-şi exterioriza sentimentele şi stângăcia gesturilor lui, demonstrând că Ea, deşi o copie, deoarece imită emoţii din amintiri, devine una cu peisajul, pe când El este pe jumătate în film, pe jumătate în realitate.

De altfel, filmul nu este în nici un moment o schemă a unei reguli generale de tipul 1+1=2. Fiecare element al ecuaţiei joacă un rol dramatic în scenariu, la fel cum fiecare replică ce ascunde un argument legat de disputa copie-original dezvăluie o altă dimensiune a vieţii conjugale a cuplului care se joacă de-a căsnicia. Spre exemplu, prin stângăcia de care se face vinovat James Miller (sau William Shimell), se contruieşte o altă dimensiune a personajului, aceea a soţului care se simte vinovat, dar nu ştie cum să se scuze; emoţia îi maschează stângăcia când, sfătuit de un turist, o cuprinde de după umeri pe Ea pentru ca neînţelegerile să dispară.

 

(articol publicat in numarul al 8-lea al Film Menu / decembrie 2010)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Dayereh (Iran – Italia – Elveţia 2000, regie Jafar Panahi)

Le Voyage du ballon rouge (Franţa 2007, regie Hou Hsiao-hsien)

La teta asustada (Spania – Peru 2009, regie Claudia Llosa)

Ok-hui-ui yeonghwa (Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo)

Shirin (Iran 2008, regie Abbas Kiarostami)

Zanan-e bedun-e mardan (Germania – Austria – Franţa 2009, regie Shirin Neshat)

 

Acţiuni Film Menu:

Program Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s