[Profil] : Lotte Reiniger

Lotte Reiniger – umbre, zâne și povești

 

de Anna Florea

„Chiar și cu materiale primitive poți realiza mici minuni”

 

Lotte Reiniger s-a făcut remarcată în cadrul trupei de actorie a lui Max Reinhardt, însă nu pentru vreo afinitate deosebită pentru arta actorului, ci pentru abilitatea cu care decupa siluete pentru spectacole de „ombres chinoises” în timpul pauzelor dintre repetiții. Oricum, Reiniger se afla în trupă mai mult de dragul lui Paul Wegener, al cărui film „Der Golem” (1915) a fascinat-o atât de mult, încât nu și-a imaginat că ar putea sa facă vreodată altceva decât film. Lui Wegener i-a fost imediat atrasă atenția și curând, Reiniger ajunge să realizeze intertitlurile pentru filmele acestuia, iar în 1918, la 19 ani, animează o secvență de stop-motion cu niște șobolani de lemn pentru filmul „Der Rattenfänger von Hameln” („The Pied Piper of Hamelin”). După această experiență, tânăra animatoare ajunge să lucreze la Institutul de Cercetare Culturală, un studio de animație experimentală din Berlin, unde îl cunoaște pe Carl Koch, care îi va deveni soț și cel mai important colaborator de-a lungul carierei sale. Iar de atunci încolo, Reiniger va realiza peste cincizeci de filme de animație care vor face ca numele ei să fie sinonim cu animația cu siluete.

Tehnica utilizată de Reiniger este derivată din spectacolele de umbre și siluete aduse de coloniști din China și devenite populare în Franța secolului al XIX-lea și este, practic, o formă de animație „cut-out” în care personajele și decorul decupate din carton negru sunt animate pe un ecran translucid luminat de jos. În funcție de importanța personajului, complexitatea construcției acestuia crește o dată cu numărul de articulații necesare pentru expresivitatea mișcărilor sale. Decorul, pe lângă cel decupat din carton negru, este realizat și din foi de calc de diferite densități, care creează un efect de profunzime. Însă, cel mai important element în crearea efectului de profunzime este masa de animație, „Tricktisch”-ul, construită de Reiniger și Carl Koch și realizată din mai multe straturi de sticlă dispuse unul sub celălalt, perpendicular față de planul camerei – ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „multiplane camera” – și care, cu mici diferențe tehnice, a fost patentată de Disney în 1933, la zece ani după ce Reiniger utilizase deja „Tricktisch”-ul ei. În orice caz, pe parcursul întregii sale cariere, materialele de bază pentru realizarea filmelor de animație ale lui Reiniger au rămas aceleași – cartonul negru și foarfecele.

„Mica minune” pentru care Reiniger este cel mai bine cunoscută este lungmetrajul de animație „Die Abenteuer des Prinzen Achmed” („Aventurile Prințului Achmed”, 1926), cel mai vechi film de animație de lungmetraj care a supraviețuit până în zilele noastre. Reiniger a preluat elemente din diferite povești din ciclul „1001 nopți” și le-a îmbinat într-un basm oriental fermecător acompaniat de coloana sonoră compusă special pentru film de Wolfgang Zeller. Filmul a fost realizat pe parcursul a trei ani de zile (între 1923 și 1926), iar la realizarea acestuia au contribuit, în afară de Reiniger, alți doi animatori importanți – Berthold Bartosch și Walter Ruttmann, responsabili pentru efectele speciale. Reiniger a fost încă de pe atunci apreciată și susținută de colegii din industria filmului, chiar dacă animațiile sale erau complet diferite de tendințele cinematografice din Germania acelor ani (muzica vizuală în animație și expresionismul în film); de aceea, când filmul a fost gata, iar niciun cinematograf din Berlin nu a vrut să îl proiecteze (cine ar vrea sa vadă un film de animație de lungmetraj?), Reiniger și Koch au organizat o proiecție privată la care, la invitația prietenului cuplului, Bert Brecht, au participat personalități culturale importante, dar și critici (la fel de importanți), toţi încântați de povestea Prințului Achmed. Cu ajutorul lui Jean Renoir, filmul a fost proiectat în Franța, ca apoi să revină în Germania, unde în septembrie 1926 a avut loc premiera sa oficială la Gloria Palace din Berlin. Reiniger a intrat în istorie, iar imaginea cu cinicul și blazatul Fritz Lang, prezent la prima proiecție a filmului, uitându-se prin monoclul său la vrăjitori, prințese și cai zburători animați cred că a făcut și face deliciul multor cinefili.

„Cred în adevărul din poveștile cu zâne mai mult decât în adevărul din ziare”

 

Deși nu a fost persecutată de regimul nazist, Reiniger nu era privită cu bunăvoință de noua putere instalată în Germania în 1933, animațiile ei fiind catalogate drept „romantice și nerealiste” – „Avem nevoie de o producție sănătoasă pentru poporul german. Ce face Reiniger este caviar de care nu suntem interesați în niciun fel”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Reiniger și Koch locuiesc pe rând în Franța, Anglia și Italia, se întorc în Berlin în 1944 pentru a avea grijă de mama bolnavă a Lottei și se stabilesc definitiv în Anglia în 1949, unde înființează mai târziu un studio, Primrose Productions, în cadrul căruia realizează o serie de animații pentru copii, în principal pentru televiziunea americană.

Dacă în rândul publicului specializat, Reiniger este cunoscută pentru „Aventurile Prințului Achmed”, publicul larg, în special cel din țările anglofone, îi cunoaște animațiile de scurtmetraj care au ca subiecte diverse povești și basme – de la „Degețica” la „Hansel și Gretel” și „Jack și Vrejul de Fasole”. Din cele patruzeci de filme ale lui Reiniger care s-au păstrat până în zilele noastre, puține nu au ca inspirație un basm sau o poveste – poate cel mai interesant dintre acestea este „Galathea” din 1935, o reinterpretare interesantă a mitului lui Pygmalion, în care Galathea este o creatură de moravuri îndoielnice, iar adevărata eroină este soția sau partenera sculptorului care suferă din cauza pasiunii oarbe a bărbatului pentru creatura infatuată care îi vrăjește pe toți bărbații din jur și se roagă la zeița Hera ca statuia însuflețită să se transforme la loc. Dorința îi este îndeplinită, femeile își recapătă bărbații, iar eroina fără nume rămâne cu Pygmalion. Însă poveștile au rămas subiectele de bază pentru Reiniger, animatoarea chiar refăcând anumite povești ecranizate anterior (cum ar fi „Cenușăreasa” – „Aschenputtel” din 1922 și „Cinderella” din 1954), însă diferențele între versiunile separate uneori de câteva decenii nu sunt prea mari, fapt ce arată dedicarea absolută a lui Reiniger tehnicii sale.

O relație deosebită în ceea ce o privește pe Reiniger în calitate de animator este cea între filmele sale și muzică. În afară de faptul că a realizat o serie de animații inspirate din spectacole de operă („Carmen” din 1933, „L’Elisir D’Amore” din 1939), în multe din filmele sale muzica este cea care dictează dinamica interioară a animației – mișcările personajelor, ritmurile sunt plănuite cu atenție în funcție de notele din partitura muzicală. Mai mult decât atât, filmele sale care au drept coloană sonoră o piesă muzicală se aseamănă inevitabil cu un specatcol de balet – expresivitatea personajelor reiese din relația între mișcările lor și muzică, practic, din „coregrafie”. Reiniger însăși compara realizarea filmelor cu baletul – „Filmul este mișcare. Combinația curbelor și diagonalelor este cea care le conferă baletului și animației gingășia lor dulce și caracterul lor direct uimitor”. Acest farmec specific baletului nu mai este prezent în animațiile lui Reiniger din perioada Primrose Productions. Majoritatea dintre aceste filme au parte de un narator, de câteva efecte sonore și de muzica banală a lui Freddie Philips. Însă timpurile dictează cerințele, iar animațiile destinate copiilor din anii ’50 își aveau regulile lor.

„Ador să lucrez pentru copii pentru că sunt un public foarte critic și foarte recunoscător”

 

Dragostea față de muzica clasică a lui Reiniger se reflectă și în încercarea ei de a face un film de animație de lungemetraj după opera pentru copii a lui Maurice Ravel, „L’enfant et les sortilèges”, dar și în revenirea ei periodică asupra muzicii lui Mozart – „Zehn Minuten Mozart” (1930), „Papageno” (scene din „Flautul Fermecat”, 1935), „The Sergalio” („Răpirea din Serai”, 1958). Deloc întâmplător, Jean Renoir i-a descris la un moment dat filmele ca fiind „expresia vizuală a muzicii lui Mozart” – și, într-adevăr, design-ul detaliat, sensibilitatea și ludicul din animațiile lui Reiniger își găsesc cu ușurință echivalentul în muzica acestuia.

Reiniger a lucrat și pentru alți regizori, fie în calitate de animator, fie ca responsabil de efectele speciale sau scenografie. Printre personalitățile cu care a colaborat se numără Fritz Lang (secvența zborului șoimului din filmul „Die Niebelungen” realizată în colaborare cu Walter Ruttmann), G.W. Pabst (secventa din debutul filmului „Don Quixote” din 1933) și prietenul său apropiat, Jean Renoir („Madame Bovary”, 1933 și „La Marsseillase”, 1938). Când nu avea fonduri suficiente pentru realizarea propriilor filme, Reiniger a realizat și filme de publicitate, însă și acestea erau animații cu siluete. De amintit, din această categorie de animații, sunt „Das Geheimnis der Marquise” („Secretul marchizului”, 1920) pentru agenția de publicitate a lui Julius Pinschewer (considerat inventatorul filmului de publicitate) și „The Tocher” („Zestrea”, 1937) realizat pentru G.P.O. Film Unit (unitatea de film de stat pentru care au realizat filme și alte legende ale animației precum Len Lye sau Norman McLaren). Ambele filme sunt scurte povești inventate de Reiniger („Zestrea” fiind acompaniat de muzică de Rossini prelucrată de Britton), cu personaje din altă epocă în care mesajele publicitare capătă involuntar un simț al umorului drăgălaș de naiv.

Însă, oricare ar fi fost condițiile de lucru şi oriunde s-ar fi aflat, Reiniger, însoțită pretutindeni de Koch, a continuat să își realizeze ale sale „Filmfantasie” și „fairy-films” (cum erau prezentate în genericul de început) cu aceeași dedicare și același entuziasm. Singura dată când s-a oprit din activitatea sa creativă a fost în anul 1963, la moartea soțului său. Zânele s-au ascuns, prințesele au adormit, iar masa de animație a rămas neatinsă până în 1975. În această perioadă, în 1970 mai precis, este realizat un scurt documentar, „The Art of Lotte Reiniger” („Arta Lottei Reiniger”) în care animatoarea își explică tehnica sa atât de simplă, dar în același timp, atât de solicitantă. În documentar, la început, este arătată casa în care locuia Reiniger, un cottage simplu englezesc, iar mai apoi, la intrarea în casă apare însăși Reiniger, o femeie la 71 de ani, înaltă, îmbrăcată în negru, cu ochelari de vedere ce o fac să semene cu o pasăre, simțindu-se ușor incomfortabil cu camera ațintită asupra ei. Reiniger ne explică în engleza ei cu accent nemțesc savuros fiecare pas în realizarea animațiilor sale și, la un moment dat, îl decupează în fața camerei pe Papageno, iar  îndemânarea și viteza cu care face acest lucru sunt într-adevăr uimitoare. Cu aproape cincizeci de ani mai devreme, în 1922, animația sa, „Cenușăreasa”, debutează cu silueta unei perechi de foarfece și mâinile Lottei care decupează dintr-o bucată de carton personajul principal. Diferența între cele două momente este inexistentă, abilitatea lui Reiniger de a mânui foarfecele rămânând aceeași după atâta timp.

Înainte de moartea sa în 1981, după mai mult de zece ani de la moartea lui Carl Koch, Reiniger realizează „Aucassin and Nicolette” („Aucassin și Nicolette”) cu sprijinul NFBC (Comisia Națională de Film din Canada), iar patru ani mai târziu, ultimul său film complet, „The Rose and the Ring” („Trandafirul și inelul”), lăsând în urmă peste cincizeci de filme de animație cu siluete. În cartea sa, „Practicing Modernity. Female Creativity in the Weimar Republic”, Christiane Schonfeld citează o enciclopedie de realizatoare de film care menţionează că, în calitate de realizator de film independent, „carierea Lottei Reiniger […] este printre cele mai lungi și unice din istoria filmului, acoperind șaizeci de ani (1919-1979) de realizare activă de filme de animație cu siluete”. Caracterul independent al carierei sale de realizator de film este de admirat, creațiile sale aparținându-i în întregime, iar reproșurile care i-ar putea fi aduse – că temele și subiectele ar fi simpliste sau că prin animațiile ei nu atinge cine știe ce profunzimi – își pierd forța în fața farmecului pe care îl emană imaginile cu siluetele delicate însuflețite de mâinile animatoarei.

Unul din comentatorii unui clip pe internet cu o animație realizată de Reiniger era foarte fericit că a dat întâmplător de clipul respectiv pentru că nu mai era sigur dacă aceste animații erau reale căci, până atunci, avusese senzația că visase că le știa. Cred că acest comentariu descrie foarte bine senzația creată de umbrele cu care lucra Reiniger – imaginea cinematografică formată din umbră și lumină, redusă la aceste două elemente, funcționează mai mult la nivel subconștient decât la nivel rațional, iar combinarea acestui tip de imagine cu subiecte inspirate din basme și povești creează, oricât de clișeic ar suna, o senzație magică – magie în sensul de putere de atracție inexplicabilă. Nu pot decât să sper că într-o zi voi avea posibilitatea să văd „Aventurile Prințului Achmed” pe un ecran cinematografic, poate chiar având la ochi monoclul meu personal. Până atunci, umbrele zânelor, prinților și spiridușilor se vor juca cuminți undeva în subconștient.

 

(articol publicat in numarul al 7-lea al FILM MENU / octombrie 2010)

 

Alte profiluri Film Menu:

Dziga Vertov

Roberto Rossellini

David Perlov

Raymond Depardon

Arnaud Desplechin

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s