Jane Birkin Sergi Castellito

[Review] : 36 vues du Pic Saint Loup

36 vues du Pic Saint Loup (36 de vederi ale Vârfului Saint Loup)

 

Franța-Italia 2009

regie Jacques Rivette

scenariu Jacques Rivette, Pascal Bonitzer, Christine Laurent

imagine Irina Lubtchansky, William Lubtchansky

montaj Nicole Lubtchansky

muzică Pierre Allio

sunet Georges-Henri Mauchant

costume Laurence Struz

cu Jane Birkin, Sergio Castellitto

 

 

 

de Irina Trocan

 

„36 vues du Pic Saint Loup”, cea mai recentă operă a lui Jacques Rivette, este un film despre circ. Pȃnă aici, nimic nou. Circul e folosit ca simbol al creației artistice, ȋn general. Pȃnă aici, nimic nou – l-au folosit ȋn același fel și Charles Chaplin („The Circus” / „Circul”, 1928), Ingmar Bergman („Gycklarnas afton”/ „Noaptea saltimbancilor”, 1953), Max Ophüls („Lola Montès”, 1955 – un film pe care l-a apărat ȋnsuși Rivette cȃnd a avut nevoie de susținători), Woody Allen („Shadows and Fog” / „Umbre şi ceaţă”, 1991) și, recent, Terry Gilliam („The Imaginarium of Doctor Parnassus”, 2009). Dacă filmul lui Rivette ar avea numai doi protagoniști, aceștia ar fi Kate (Jane Birkin) – reprezentanta Artistului – și Vittorio (Sergio Castellitto) – Criticul.

Numai că Rivette, spre deosebire de ceilalți cineaști enumerați, e mai puțin preocupat să-și transmită ideile despre lume, viață și artă. „36 vues du Pic Saint Loup” este, ȋn primul rȃnd, o (altă) joacă a lui cu forma cinematografică. „36 vues…” e primul lui film despre circ, dar, ȋnainte, autorul a făcut multe filme despre teatru și se pot vedea aici urmele lor. Mișcările personajelor ȋn cadru – ȋn toate cadrele – simulează spațiul scenic. Actorii nu se ȋndepărtează cu mai mult de cȃțiva pași de primul plan, nici măcar ȋn secvențele de exterior, și, la un moment dat, una dintre actrițe dispare „ȋn culise” (se ascunde ȋntr-un tufiș) chiar ȋnainte să intre ȋn cadru cineva care o caută. Filmul e presărat cu aparteuri mai mult sau mai puțin justificate de nevoile narațiunii, și există o secvență (de exterior!) ȋn care lumina reflectorului se mută de cȃteva ori de pe planul subiectului pe fundal.

Trimiterile inserate de Rivette nu se limitează la teatru; titlul filmului amintește de stampele lui Katsushika Hokusai – „36 de ȋnfățișări ale Muntelui Fuji” – care i-au influențat pe pictorii impresioniști. Tot filmul are prospețimea unei picturi impresioniste – e compus din cadre largi, iar de pe coloana sonoră nu dispar niciodată vȃntul și ciripitul păsărilor. Vȃrful Saint-Loup are, ȋntr-adevăr, multe apariții ȋn cadru (vă invit să le numărați) – de fiecare dată ȋn altă lumină. Și merită observat că pe fiecare masă din film se află cȃte un coș cu fructe.

Nu ȋn ultimul rȃnd, e ușor de ghicit că „36 vues…” e poetica unui cineast – dacă publicul nu e cu totul absent de la reprezentațiile trupei de circ, e cel puțin ascuns ȋn ȋntuneric. Filmul exprimă ludic credința lui Jacques Rivette (cineast și critic reputat) ȋn film ca operă colectivă, născută mai degrabă ȋn ciuda creatorilor, decȃt datorită lor. Circarii (autoproclamați „ultimii clasici”) ȋși ȋmbunătățesc numărul ținȃnd cont de sugestiile de spectator ale lui Vittorio, dar spectacolul pe care acesta l-a „teoretizat” se transformă complet atunci cȃnd Vittorio se implică ȋn realizarea lui. Loialitatea lui Rivette față de artă transformă filmul într-un portret al omului ca artist – nu al artistului ca om, cum sunt majoritatea poeticilor. Pe Rivette ȋl interesează mai puțin limitările umane decȃt elanul creator, și cele mai frumoase relații care se leagă ȋntre personaje (aici și ȋn celelalte filme ale lui) sunt colaborările. Muntele ȋn jurul căruia se plimbă trupa de circ – care e omniprezent ȋn fundal, dar pe care nici unul din personaje nu-l bagă ȋn seamă – constituie o vizualizare ingenioasă a temei unice ȋn jurul căreia se ȋnvȃrte, instinctiv, un artist, temă care se manifestă ȋn toate operele lui.

„36 vues du Pic Saint Loup” e opera senină a unui cineast matur; n-are nimic din patetismul unei victimizări sau aroganța unei concluzii care șubrezesc multe dintre poeticile tȃrzii ale autorilor. Jacques Rivette caută mereu modalități noi prin care să ecranizeze raportul artei cu realitatea, pe care ȋl explorează de cinci decenii, de la primul lui film, „Paris nous appartient” („Parisul ne aparţine”, 1961), și nu vrea să renunțe la spiritul ludic ȋn schimbul unui ton autoritar insipid. „36 vues…” are, spre sfȃrșit, o secvență ȋn care protagoniștii fac o plecăciune și ies din scenă; unul dintre ei trage concluzia că totul e bine cȃnd se termină cu bine, dar e repede contrazis. Jacques Rivette știe că totul e bine cȃnd conținutul e distractiv.

 

(articol publicat in numarul al 5-lea al Film Menu / aprilie 2010)

 

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s