[Review] : Julia

Julia

 

Franţa, SUA, Mexic, Belgia 2008

regie Erick Zonca

scenariu Roger Bohbot, Michael Collins, Aude Py, Erick Zonca

imagine Yorick Le Saux

montaj Philippe Kotlarski

editor de sunet Gert Janssen

costume April Napier

cu Tilda Swinton, Saul Rubinek, Aidan Gould, Kate del Castillo

 

 

de Andrei Ciorică

 

C​ând Cassavetes a întâlnit-o pe Gena Rowlands în 1980 a rezultat unul din cele mai frumoase studii caracteriologice, evident în cheia esteticii cinemaului independent. „Gloria” (1980) poate sta alături de „À nos amours” („Iubirilor noastre”, 1983, r. Maurice Pialat) sau „Conte d’hiver” („Poveste de iarnă”, 1992, r. Eric Rohmer) sau de „The Cement Garden” („Grădina de ciment”, 1993, r. Andrew Birkin) după romanul omonim al lui Ian McEwan. Legat de estetică, există o categorie aparte de artiști care își asumă „Big bang-ul” cinemaului, respectiv fotografii, iar „Julia” certifică teoria – Erick Zonca a scris scenariul după ce a văzut o poză de Helmut Newton. Arta fotografică a australianului, pionieră în zona New Objectivity, are influențe din zona fashion – roșcate cu alură etilică conducând haotic decapotabile prin Los Angeles, spre exemplu. Și încă o sursă de inspirație – debutul lui Lance Hammer, „Ballast”. Și încă o muză – Tilda Swinton. Și nevoia regizorală de a confrunta imaginea Americii glamorous cu ceva violență (de unde și adevărul mult căutat) – degradarea cauzată de alcool, minciună, recurență, relații de la 6 la 7 dimineața într-un Lincoln din anii ’60 – per total, dezumanizare.

Când filmul a fost prezentat la Berlin în 2008, Tilda Swinton a făcut furori, dar se pare că în topul preferințelor rămâne femeia puternică distrusă de propria lăcomie – în fond asta apreciază Hollywood-ul, teoria minimală – să ne căutăm pe noi înșine. În fine, față de „Michael Clayton” (2007, r. Tony Gilroy), aici joacă o femeia între două vârste ale cărei căutări în viață se rezumă la alcool, tutun și bărbăți generatori de dimineți amnezice. Ca în orice studiu de personaj, se chestionează evoluția și pentru asta avem nevoie ca Julia să intre în situații în care să își devoaleze frustrările acumulate și nevoia de a ieși din propria captivitate. Cu alte cuvinte, într-o zi trage perdelele și merge să audă vestita replică: Hi, Julia! Între păhărele de vodcă și nopți ce necesită multă mișcare de cameră, Julia își pierde slujba, propria singurătate și ultima urmă de considerație din partea unicului prieten Mitch. Cu toatea acestea, e din ce în ce mai convinsă că nu ea e de vină pentru situația sa, ci un adevăr necunoscut, inexplicabil, un soi de destin grecesc. La întâlnirile cu cei ce împărtășesc optimismul său virtual, o întâlnește pe Elena, o mexicancă al cărei diagnostic oscilează între schizofrenie și demență, care vede în Julia partenerul perfect pentru a-și recupera copilul luat de socrul influent, mai conștient în orice caz de nevoia de o educație stabilă (talentul lui Erick Zonca se poate simți și în felul în care a ales vocea pentru bătrân – nu-l vedem niciodată, dar putem intui ce ceas poartă la mână).

În ciuda faptului că eroina e în fond o epavă pe care bărbații o mai frecventează doar pentru lascivitate, are în instinct o inteligență anume, un fel de basquiatism pe care nu-l poate controla decât în situații cheie – și acum e vorba de bani, plus că viața nu poate trece fără a o gusta din plin – știm ce ar face cu banii, dar câștigul ar însemna ceva în plus, un pseudostatut. Așadar, decide să ia calea violenței și se pierde. În loc să-i ia căteva ore, ajunge până în Mexic, să-l îndrăgească pe puști și chiar să-şi privească îndoielnic propria moralitate. Termină prin a renunța la bani, și nu din oboseală, ci pentru că metaforic alege viața. Și parcă Tilda Swinton e făcută pentru rolul acesta.

Mulți l-au considerat thriller, important e că regizorul excelează și la acest capitol. Poate că se pierde narativ pentru că nu e la fel de compact precum Cassavetes, dar călătoria e suculentă și scăpările nu perturbă ritmul. Vizual amintește de Iňárritu și Akin și asta pentru că demersul regizoral e o îmbinare de idei care își au miezul în granițe. Helmut Newman credea atât de tare în adevărul fotografiilor sale, încât a murit într-un accident în timp ce conducea flamboiant, așa că și Tilda Swinton a trebuit să consume alcool pentru a cădea în abis.  Iar din abis te recuperezi cu dificultate. După 150 de minute de peripeții de tip New Beat, Julia refuză un mexican – nu din raționamente politice, ci morale.

 

(articol publicat in numarul al 5-lea al Film Menu / aprilie 2010)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s