Hadewijch_20

[Review] : Hadewijch

Hadewijch

 

Franța 2009

regie și scenariu Bruno Dumont

imagine Yves Cape

montaj Guy Lecorne

sunet Philippe Lecoeur

cu Julie Sokolowski, Karl Sarafidis, Yassine Salime, David Dewaele

 

 

de Roxana Coțovanu

 

Haneke minus intenții fățiș moralizatoare plus personaje greu de penetrat/personaje-noțiuni abstracte à la Bresson plus un realism transfigurat; așa ar putea să arate o schemă care definește cinemaul practicat de regizorul Bruno Dumont, o schemă simplificată și epurată cât se poate de mult – asta ca să fim în ton cu principiile sub care francezul tratează realitatea din filmele sale. Această schiță are de obicei ca rezultat ceva bun, chiar foarte bun câteodată – vezi „L’humanité”/ „Umanitatea” (1999). În cazul celui mai recent film al său, după un timp de gândire/rumegare îndeajuns de lung, se ajunge la concluzia că rezultatul e pe măsura așteptărilor.

Hadewijch e numele unei sfinte flamande din secolul al XIII-lea, ale cărei extazuri erau mai curând de ordin contemplativ și meditativ, spre deosebire de misticismul altor sfinți, care se manifesta prin semne ce pot fi interpretate ca fiind îndoielnice (cum ar fi convulsiile, levitațiile, sângerările și așa mai departe). Ceea ce pare să-l fi atras cel mai mult pe autor la Hadewijch e faptul că în acest caz iubirea (sau, mai exact, nevoia de a iubi și, mai ales, de a fi iubit) îndreptată către Dumnezeu este exprimată într-o manieră radioasă.

Hadewijch, cea a lui Dumont, e o tânără din zilele noastre (acesta e atât numele său religios, cât și cel al mănăstirii unde și-a găsit refugiul) care confundă abstinența cu martiriul – nu mănâncă, nu se protejează împotriva frigului. În prima parte a filmului, tânăra e dată afară din mănăstire de maicile care îi doresc binele, pentru a fi nevoită ca printr-o existență „normală” să-și domolească fanatismul. Normalitea în cazul tinerei constă într-o casă din mijlocul Parisului – luxoasă, fastuoasă, al cărei interior aduce cu cel al unui palat (din scrierile sale, se presupune că și Hadewijch cea din secolul al XIII-lea făcea parte dintr-o familie aleasă, foarte înstărită); niște părinți cu care nu comunică deloc – un tată diplomat mai mereu plecat și o mamă absentă, chiar și atunci când e prezentă. Foarte repede devine evident că regizorul arătându-ne, dăscălește cu degetul arătător (îl știam pe Dumont mai subtil de-atât) în fața cui se revoltă personajul său, canalizându-și toată dragostea către Dumnezeu, ajungând până la a tânji după expresia Sa carnală și suferind teribil pentru absența fizică a celui pentru care se păstrează castă.

Într-o zi, Hadewijch – redevenită Céline în lumea pe care o respinge – îl cunoaște pe Yassine, un tânăr arab de vârsta ei; aici e momentul în care cei care cunosc precedentele filme ale francezului încep să aștepte un eveniment prin care acesta își merită asemănarea cu Haneke, dar băiatul se dovedește a fi în stare să-i respecte pioșenia. Prin intermediul lui, Céline îl cunoaște pe fratele acestuia – Nassir, un predicator extremist al islamismului, în al cărui avânt tânăra, în naivitatea sa, vede o pasiune asemănătoare cu a ei. Nassir o introduce într-o organizație teroristă musulmană, iar Céline va ajunge să creadă că și-a găsit adevărata chemare; ceea ce-i va aduce sfârșitul. Sau, cel puțin, sfârșitul vieții laice. Dar nu și finalul filmului – urmând un episod destul de derutant; acesta ar putea la fel de bine să anuleze acel prim sfârșit – asta dacă ne-am lăsa furați de ambiguitatea momentului și nu am fi atenți la coloana sonoră. Episodul vine împreună cu o muzică pe de-o parte melodramatică, pe de-o parte înălțătoare – pe măsura evenimentelor, dar total împotriva demersului regizoral, care se conturase clar până în acel moment – subliniind în acest fel că avem în fața ochilor o salvare simbolică, de altfel – cumva așteptată și binemeritată.

[paranteză apropo de muzica care pare o nouă înclinație a regizorului: formația La Mathilde, care cântă live și lung la un moment dat, este de-a dreptul mișto; închid paranteza]

Poate că lui „Hadewijch” îi lipsește subtilitatea altor filme de-ale lui Dumont, dar acest lucru pare asumat, este condus excelent și jucat impecabil (neprofesionista Julie Sokolowski e minunată în fiecare moment). Punând în prim plan extremismul – fie el religios sau politic – Dumont vorbește despre spiritualitate în contextul societății actuale; iar un film despre mântuirea sufletească în zilele noastre e, cumva, o miză foarte grea.

 

(articol publicat in numarul al 8-lea al Film Menu / decembrie 2010)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s