[Interviu] : Victor Rebengiuc

Despre actoria de film cu Victor Rebengiuc

 

 

de Vladimir Creţulescu

 

Film Menu: Experienţa dumneavoastră scenică este vastă. Cum vă simţiţi pe platoul de filmare? Deprinderea de a juca pe scenă vă încurcă uneori?

Victor Rebengiuc: Evident că începuturile, în film, au fost grele. Prima oară când am luat contact cu platoul, cu aparatul de filmat, am fost şocat… când m-am văzut pe ecran, nu mi-am recunoscut nici chipul, nici vocea. Chiar pot spune că am fost profund deprimat – nu-mi venea să cred că eu sunt cel de acolo, şi că vocea care se aude este a mea.

De asemenea, m-a deranjat foarte mult faptul că nu exista o parcurgere firească a psihologiei personajului, aşa cum se întâmplă în teatru: să-l iei filă cu filă, pagină cu pagină, descoperindu-l treptat, logic. Or, în film, se putea întâmpla să se facă secvenţa de final în prima zi de turnaj. De aceea, îmi era foarte greu, la început, să-mi dau seama cum va arăta personajul meu în finalul filmului. Încetul cu încetul, însă, lucrurile s-au aşezat, am început să capăt experienţă, să văd în perspectivă evoluţia personajului şi să pot aproxima unde urma să ajungă, în final, personajul meu.

Acum, mă simt la fel de bine şi pe platou şi pe scenă, evident guvernat fiind de aceleaşi incertitudini: nu ştii niciodată dacă ceea ce faci este bine, dacă nu cumva personajul îţi scapă printre degete; crezând că ştii totul despre el, el fuge, şi tu alergi în gol, pentru că nu-l mai găseşti, nu-l mai poţi prinde din urmă. Dar, în general, am observat că nu prea las să-mi scape personajul. Deşi am uneori rezerve cu privire la felul în care am realizat anumite părţi ale vreunui rol, totuşi, din punctul meu de vedere, lucrurile se prezintă mulţumitor – nu pot să-mi pun un calificativ de „foarte bine”, dar… „suficient spre bine”. În ceea ce priveşte maniera de joc, eu n-am o modalitate de a juca în teatru şi alta de a juca în film. Joc la fel şi pe scenă şi pentru ecran.

F.M.: Vă lipseşte publicul atunci când sunteţi pe platoul de filmare?

V.R.: Contactul direct cu publicul ajunge să fie un viciu până la urmă –  momentul în care simţi pulsul sălii, al publicului şi-ţi dai seama că-l poţi crea, că-l poţi conduce şi manipula cum vrei (în funcţie de personaj, evident) este un drog care îţi face foarte bine. De aceea, nici nu poţi părăsi meseria asta, de actor: îţi trebuie contactul acesta special cu publicul. Pe platoul de filmare sigur că asta lipseşte. Dar, cu timpul ajungi să-ţi imaginezi publicul – să vezi în camera de luat vederi o sală de teatru plină. Şi uneori, chiar membrii echipei de filmare se transformă în public, atunci când au „material”, când au ce urmări. O dată, la „Moromeţii” (şi nu numai atunci, mi s-a întâmplat de mai multe ori), după o anumită scenă, echipa de filmare ne-a aplaudat.

F.M.: Cum colaboraţi cu regizorul de teatru, şi cum cu cel de film? Aţi văzut diferenţe în felul cum abordează regizorii de film lucrul cu actorul, faţă de cum o fac regizorii de teatru?

V.R.: Eu cred că nu asta este clasificarea – regizori de film şi de teatru. Există regizori buni şi regizori proşti. Evident că lucrezi bine cu regizorii buni şi foarte prost cu regizorii proşti. În ultima vreme, tind să-i evit pe cei netalentaţi, ca să mă scutesc de nervii şi de tensiunile nedorite care apar în timpul lucrului. Norocul meu a fost că am lucrat cu regizori extraordinar de buni. În teatru, am lucrat cu Ciulei, cu Pintilie, cu Penciulescu, cu Vlad Mugur, cu Cătălina Buzoianu, Dabija; în film am colaborat cu Ciulei, Pintilie, cu Manole Marcus (unul din foarte bunii regizori ai cinematografiei române), cu Piţa; am lucrat şi cu cei tineri: Cristi Puiu, şi acum, recent, cu Călin Netzer.

F.M.: Ce îi trebuie unui actor de teatru pentru a se adapta la regimul de lucru din film, în care regizorul nu are atât de mult timp să lucreze cu actorul?

V.R.: La noi, regizorii de film nu au destul timp pentru lucrul cu actorul. Deşi, uite, cu Călin Netzer am făcut foarte multe repetiţii înainte de a începe filmările; am repetat aproape toate secvenţele din film, cu toţi partenerii. Repetiţiile astea s-au filmat cu un aparat digital şi regizorul, revăzând materialul, venea pe parcursul repetiţiilor cu îmbunătăţiri, cu modificări; da, am lucrat bine. Şi când am lucrat cu Ciulei, cu Pintilie – regizori de teatru, care ştiu să lucreze cu actorul, ştiu cum să scoată din el lucruri pe care nici el nu bănuieşte că le are – lucrurile au mers foarte bine. Dar, când regizorul nu ştie ce să-ţi ceară, şi stă cu mâna pe cronometru, spunându-ţi: „mai repede puţin, zi cu două secunde mai repede!”, atunci nu faci decât o chestie de-asta de „alergare” şi încerci s-ajungi în timp, în limitele „baremului” care ţi se impune. De la regizor la regizor te adaptezi, n-ai încotro, trebuie să găseşti o soluţie.

Partea proastă este că la film nu ai timp să-ţi găseşti personajul, să-l descoperi, să intri în perioada de filmare cu personajul pus „în buzunar”, cum se zice. Nu întâmplător filmele mele bune, îndrăznesc să zic, au fost ecranizări. Acolo am avut posibilitatea să citesc dinainte personajul şi să-l cunosc foarte bine. Să am material – nu să-l descopăr pe parcursul filmării, pornind doar de la indiciile dintr-un scenariu original. Mai ales că, adesea, scenariul ţi se dă abia în ziua filmării, înainte de „motor!”

F.M.: Aşadar, aţi observat unele diferenţe între un regizor de film venit din teatru şi unul care nu are această experienţă.

V.R.: Da, există diferenţe. Bine, nici nu prea are cine să-i înveţe pe regizorii de film, pentru că profesorii lor, care sunt tot regizori de film, suferă de aceeaşi meteahnă de care vorbeam înainte: nu ştiu să lucreze cu un actor de film. Pentru unii dintre ei (nu toţi, evident), actorul este un obiect de recuzită: „Stai acolo, du-te acolo, acum acolo, du-te de colo-colo, fă asta, acuma vii încoace.” Între timp, datorită tehnicii care a avansat foarte mult, lucrurile s-au mai ameliorat – ai mai multă libertate de mişcare în cadru. Înainte, operatorul te proptea undeva şi nu aveai voie să te mişti nici un milimetru, fiindcă aveai tot felul de proiectoare care îţi veneau în tot felul de locuri, fel de fel de umbre care cădeau nu ştiu cum; era o nebunie.

Da, evident, regizorul care are o pregătire în teatru ştie ce să-i ceară unui actor, ştie cum să lucreze cu el, cum să-l conducă spre personaj; iar cei care nu au această pregătire ar trebui să facă rost de ea!

 

F.M.: Aţi lucrat cu Pintilie şi cu Ciulei şi în teatru, şi în film. Aţi observat la ei vreo diferenţă în maniera de lucru cu actorul, între film şi teatru?

V.R.: Nu, nu poate să fie diferit, nu are de ce să fie diferit, pentru că ei lucrează în interiorul actorului. Acolo îl solicită, ca să scoată din el adevărul. E acelaşi lucru, fie în film, fie în teatru.

F.M.: Vorbiţi-ne puţin despre rolul care v-a adus consacrarea pe marele ecran: Apostol Bologa în „Pădurea Spânzuraţilor” (1964), regia Liviu Ciulei. Cum v-a fost propus rolul?

V.R.: „Pădurea Spânzuraţilor” e unul dintre romanele care m-au impresionat foarte mult atunci când l-am citit. Bologa, pentru mine, era şi continuă să fie un personaj cu totul deosebit. La un moment dat, a venit în România un regizor Italian – Glauco Pellegrini îl chema. Voia să ecranizeze romanul lui Rebreanu şi a chemat toţi tinerii actori de la Buftea pentru probe fotografice. Eu am întrebat cine-l joacă pe Apostol Bologa. Mi s-a răspuns că va fi jucat de un actor francez – Gerard Blin. Atunci, eu am spus că nu dau probă, pentru că vreau ca Apostol Bologa să fie jucat de un actor român. Dacă e jucat de un român, am zis că sunt dispus să dau probă, pentru orice rol din film, oricât de mic. Până la urmă, proiectul italianului nu s-a concretizat. Mai târziu, Ciulei a început filmările la „Pădurea spânzuraţilor”; era proaspăt numit director la Bulandra şi m-a chemat la el. Eu am crezut că mă cheamă la teatru să-mi ofere un rol în vreo piesă, sau aşa ceva. Când mi-a zis că vrea să-l joc pe Apostol Bologa, era să cad de pe scaun. „Stai puţin, dar îl joacă altcineva!” „Da, dar e prea tânăr şi prea crud, şi nu poate să facă faţă personajului.” Şi aşa a început totul.

A fost un rol foarte greu. Tocmai de aceea, călăuzirea unui regizor precum Ciulei mi-a fost de mare ajutor. Pe platou, repetam ca la teatru – nici o diferenţă. Aveam şi mult timp pentru asta, pentru că operatorul – domnul Ovidiu Gologan, un operator genial, de altfel – lucra îngrozitor de încet. Şi niciodată nu era pe deplin mulţumit de rezultat. De la o dublă la alta, mai schimba ceva la lumină şi eram nevoiţi să mai luăm câte o pauză de o oră. La vremea respectivă, mă enerva că trebuia să aşteptăm atâta. Dar Gologan picta cu lumina. Era pointilist, făcea puncte de lumină, extraordinar!

De altfel, cred că faptul că el punea lumina vreme de o zi, l-a determinat pe Liviu să filmeze o secvenţă întreagă într-un cadru. De asta a şi fost ca la teatru. Totul curgea frumos, cursiv, nu era „tocat” în zeci de încadraturi.

F.M.: Sunteţi unul dintre actorii preferaţi ai regizorului Lucian Pintilie. V-aţi înţeles bine cu el încă de la bun început?

V.R.: Da, da, de la început. Pentru că este un regizor deosebit. Te interesează ce-ţi spune, ce-ţi cere, ce vrea să facă din tine. Şi eşti curios şi tu să afli, la urmă, ce vrea să obţină, unde te „duce”. Am jucat în mai multe din filmele lui, chiar şi roluri mici; pentru că sub îndrumarea lui, rolurile mici capătă consistenţă.

F.M.: Pintilie este un regizor de teatru care a făcut tranziţia către film. Cum lucrează el cu actorii?

V.R.: Lucrează foarte bine, ştie să-ţi ceară ce vrea, e teribil de exigent. El a ales să facă numai film şi refuză să mai facă teatru, tocmai pentru ca să nu mai fie „trădat” de actori; pentru ca indicaţiile lui să rămână şi să fie respectate tot timpul. În film, el nu se lasă până când nu te face să interpretezi exact ce vrea el şi cum vrea el să interpretezi. Trage câte douăzeci-treizeci de duble, până ajungi să spui: „Dom’le, nu mai ştiu ce să fac! Am tras douăzeci de duble! Ce mai vrei?” „Nu, nu, mai trebuie încă una, mai trebuie aşa, şi-aşa, şi-aşa.” Şi pe urmă alege ceea ce vrea el, ceea ce îi trebuie lui.

Îmi aduc aminte, odată, când făceam „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981). Era prima zi de filmare, eram în decorul – frizeria – construită undeva pe malul lacului Fundeni, şi Pintilie a zis: „Gata, toată lumea iese afară, rămân numai actorii, cu operatorul şi secratara de platou!”. Şi am început să lucrăm. Şi lucram ca la teatru. Repetam, repetam, repetam prima secvenţă, exact ca la teatru. Cei de afară, maşiniştii, electricienii, se plictiseau: „Hai băi, ce dracu, dom’le, ce durează atâta, ce face? Păi Sergiu, până acuma, era gata, pac, pac, pac, şi gata, ce atâta…”. Am lucrat vreo două-trei ore, mă rog, nu ştiu exact cât am lucrat acolo; noi lucram, eram în priză, nu ştiam când trece timpul. Când am terminat, au intrat toţi în sală, ca să filmăm – electricienii la proiectoare, maşiniştii la travling, mă rog… Şi când au văzut filmarea, au rămas cu gura căscată! După aceea, nu mai protesta nimeni când repetam mult. Abia aşteptau să vadă ce se-ntâmplă, veneau ca la teatru, ca la spectacol! Era extraordinar!

F.M.: Unul dintre rolurile dumneavoastră importante este Ilie Moromete, din „Moromeţii” (1988) al lui Stere Gulea. Este unul dintre puţinele roluri de ţăran pe care le-aţi jucat în film. Această partitură a fost o provocare pentru dumneavoastră?

V.R.: Şi aici a fost o poveste întreagă. Gulea vedea pe altcineva în rolul protagonistului; pe mine m-a solicitat să-l joc pe Dumitru a lu’ Nae – un rol mai mic. Dar cel pe care îl viza Gulea pentru Mormomete a refuzat să joace, fiindcă avea alt angajament. Atunci Gulea mi l-a propus mie.  Şi eu m-am speriat. Am fugit. Am plecat acasă. Dar el a insistat şi până la urmă am zis „bine, hai!”. Şi nu regret. Nu regret deloc, pentru că m-am simţin bine în rolul ăsta, mi-a făcut plăcere să-l joc.

Moromete, ca personaj, mi s-a părut accesibil. Cum să joci un ţăran? Ce face un ţăran? Ţăranul e şi el un om ca toţi oamenii, are probleme: copiii vor să plece, să rupă familia, el are de plătit taxe la percepţie; e un om normal. Eu aşa l-am abordat pe Moromete.

F.M.: Cel mai recent film în care aţi jucat este „Medalia de onoare” (2009) – în regia lui Călin Netzer. Cum aţi colaborat cu acest tânăr regizor? Cum v-aţi înţeles cu el?

V.R.: A fost una dintre echipele cele mai bune cu care am lucrat. A fost o atmosferă extraordinară. Eram ca o familie. Am filmat foarte mult într-o singură locaţie (apartamentul protagonistului), cu câteva mici ieşiri în exterior. O echipă bine făcută, profesionistă. Fiecare îşi făcea treaba foarte bine – n-au fost probleme de incompetenţă acolo.

Chiar m-am bucurat de o atenţie specială din partea echipei, pentru că în timpul filmărilor a fost şi ziua mea. Evident, n-am spus nimănui că era ziua mea. Am venit liniştit la filmare, lucrurile mergeau normal, am repetat cadrul pe care trebuia să-l filmăm, s-a dat motor şi în clipa aceea, toţi au început să cânte „Mulţi ani trăiască!” şi au apărut cu un tort acolo! (râde) Şi m-au făcut lat! E filmat, au filmat totul. Au fost teribil de drăguţi. Am fost foarte impresionat de gestul lor.

De altfel, filmul s-a bucurat de un mare succes în festivaluri – îţi spun sincer că nu mă aşteptam. În două părţi a avut succes: la Torino şi la Salonic. La Salonic a luat cinci premii. Eu am luat premiu de interpretare! M-am bucurat foarte mult.

F.M.: În general, în film, „vă iese” din prima dublă, sau după mai multe? Vi s-a întâmplat să cereţi o dublă „de actor”, nefiind mulţumit de dubla anterioară?

V.R.: Da, se întâmplă, depinde. Când se întâmplă, cer a doua zi. După ce am filmat, mă gândesc la o secvenţă pe care am filmat-o şi de care nu sunt mulţumit; mi se pare că nu e bine, mă frământă treaba asta şi mai cer o dublă. Şi nu mi s-a întâmplat doar o dată – am făcut aşa în mai multe filme. Pentru că sunt preocupat, nu pot să las lucrurile aşa, oricum, „lasă, ducă-se!”.

F.M.: Faptul că sunteţi căsătorit cu o actriţă (Mariana Mihuţ) v-a ajutat sau v-a încurcat în profesie? S-a iscat vreodată o rivalitate între dumneavoastră şi soţia dumneavoastră, pe teren profesional?

V.R.: Evident că m-a ajutat. M-am însurat cu femeia pe care am iubit-o şi pe care o iubesc în continuare, şi asta nu a avut de ce să mă încurce. Dimpotrivă. De altfel, noi nici nu suntem actori acasă – suntem doar soţ şi soţie.

A existat o perioadă în care eu am avut reticenţe în a juca împreună cu ea în vreun spectacol, din cauză că mi se părea că lucrul ăsta ar putea fi interpretat în fel şi chip de către colegi: să se spună că jucăm „în familie”, şi aşa mai departe. Am greşit, fiindcă situaţia era de aşa natură încât eu nu trăgeam după mine o actriţă fără talent; era vorba despre o actriţă foarte talentată, care stă pe picioarele ei şi cu care oricare alt actor ar fi fericit să joace. Pentru că bucuria profesiei se manifestă din plin doar atunci când joci cu parteneri deosebiţi, talentaţi. Mariana este tocmai un asemenea partener.

Niciodată n-am intervenit pe lângă vreun regizor ca s-o distribuie pe nevastă-mea. Şi nici Mariana nu face aşa ceva pentru mine. Dacă suntem distribuiţi împreună, există motive întemeiate. Şi niciodată nu s-au iscat între noi rivalităţi pe teren artistic. Din contră, fiecare dintre noi se bucură pentru succesele celuilalt.

 

(articol publicat in numarul al 4-lea al Film Menu / februarie 2010)

 

Alte interviuri Film Menu:

Răzvan Rădulescu

Cristi Puiu

Nae Caranfil

Dana Bunescu

Radu Jude

Marius Panduru

 

Sondaj

Download Film Menu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s