Frankenstein
SUA 1931
regie James Whale
scenariu Garrett Fort, Francis Edward Faragoh
imagine Arthur Edeson
montaj Clarence Kolster
sunet C. Roy Hunter
machiaj Jack P. Pierce
cu Boris Karloff, Colin Clive, Mae Clarke
Filmul „Frankenstein” din 1931 al lui James Whale rulează miercuri 16 februarie de la orele 19.30 (versiune engleză fără subtitluri) la Cinemateca Union din Bucureşti în cadrul Cineclubului Film Menu.
Sunt aproape două sute de ani de când Frankenstein a devenit un fel de concept-cutie în care sunt înghesuite de-a valma teorii despre bioetică, critică de film, imaginar colectiv, mitologie și literatură gotică. Ca să ajungem la film, trebuie să începem cu o mică lecție de istorie.
„Fabricarea oamenilor” a rămas până astăzi un subiect tabuu, și asta chiar dacă abia anul trecut Nobelul pentru Medicină a fost câştigat de către un cercetător pentru dezvoltarea fertilizării in vitro. Există o demnitate care dispare în momentul în care există posibilitatea ca omul să fie „făcut” la fel de ușor ca orice obiect. Și pentru protejarea esenței noastre divine, am inventat povești care să vorbească despre consecințele unei astfel de încercări necugetate.
Lângă mitul lui Prometeu sau cel al Golemului, își are locul și „Frankenstein”-ul lui Mary Shelley, romanul gotic din 1818, în care un student genial ajunge să creeze din țesuturi moarte și cadavre o ființă vie. Cum îi dă viață? Aici romanul trece cu subtilitate peste amănunte. Este ceva legat de teoriile galvanice și electricitate. Ideea e că, în final, într-o noapte furtunosă, ochii galbeni ai monstrului se deschid și de aici începe coșmarul!
Cartea a fost un succes imediat. Primii care s-au grăbit să o adopte au fost cei din lumea teatrului. Mai bine de o sută de ani, zeci de reprezentații după romanul lui Mary Shelley au înfricoșat spectatorii producțiilor, reunite între timp sub umbrela termenului de grand-guinol. Teatrul parizian care a dat numele curentului a fost bineînțeles preluat și de englezi. Și așa ajungem la Peggy Webling.
În 1931, Universal, sau mai bine zis Carl Laemmle Jr., pentru că nu mulți îi împărtășeau pasiunea pentru horror, decide să continue seria începută cu „Dracula” lui Tod Browing și îl angajează pe James Whale să regizeze „Frankenstein”, având la bază un scenariu adaptat după piesa lui Peggy Webling.
O primă adaptare cinematografică exista încă din 1910, dar producătorul simte potențialul subiectului și așa, de la carte la teatru povestea savantului genial devine subiect de film. Cu toate acestea, filmul lui James Whale nu ar fi supraviețuit 80 de ani fără câteva decizii inspirate care să-l pună în rândul creatorilor genului horror.
Primul pas a fost mult discutata distribuire a lui Boris Karloff în locul deja celebrului Bela Lugosi. Se spune că ceea ce i-a atras atenția regizorului a fost strania conformație osoasă a feței actorului; un material numai bun pentru Jack Pierce, machiorul legendar de la Hollywood, care a improvizat apoi cu materiale neconvenționale imaginea monstrului. Și așa, cu fața pătrățoasă, cu două șuruburi care-i fixează gâtul, cu mâinile pline de cicatrici, cu picioare butucănoase, încălțat cu cizme de pietrar și îmbrăcat cu haine împrumutate de la soldații zdrențăroși reveniți din război, monstrul lui Frankenstein a pornit în lume.
Scenariul filmului a plecat de la o adaptare teatrală semnată Peggy Webling. A fost un pas inspirat, pentru că romanul lui Mary Shelley era mult prea stufos, mult prea încărcat de filosofie, plin de elipse și prea puțin structurat. Adaptarea teatrală a adus personjele laolaltă, și chiar dacă și-a permis o serie de improvizații, a concentrat mai bine subiectul. Așa a apărut Fritz, un cocoșat malefic pe post de asistent al savantului, așa Victor Frankenstein a devenit Henry Frankenstein, și poate tot din cauza piesei de teatru, Monstrul ucide o fetiță din sat și nu pe unul din frații savantului – derapajele genealogice nu aveau rost în spunerea poveștii.
Vorbeam de o concentrare a subiectului și de câteva abateri de la sursa originală. James Whale s-a priceput să scoată maximul din micile improvizații. Aici cred că stă arta lui și motivul pentru care filmul său rămâne etalonul francizei. Din atmosfera gotică, a izolat două elemente, lumina și sunetul, și le-a transpus în film într-un mod nemaivăzut până atunci. Lumina, motivată de furtunile colosale care se abăteau asupra laboratorului, a fost o sursă nesfârșită de improvizații vizuale. Alternanțe lumină-umbră, flash-uri, o stilistică a umbrelor controlate, și un moment fundamental în care fața Monstrului e treptat luminată de soare, și el întinde fericit mâinile spre lumină. Procesiunea din final, mulțimea înarmată cu torțe și incendierea morii de vânt, toate țin de o înțelegere și o speculare a luminii în contextul filmului. În ce privește sunetul, avem de a face cu una dintre primele utilizări conștiente ale sunetului cu valoare emoțională, și abia la patru ani de la „Jazz Singer”, primul film vorbit, din 1927. Clopotele însoțesc filmul de la început la final. Bătăile în ușă, tunetele care se abat asupra laboratorului, strigătul Elizabethei încolțită de Monstru, încercările lui disperate de comunicare marcate de mârâituri și hârâieli sunt tot atâtea piste sonore memorabile.
Dar poate cea mai importantă caracteristică pe care o aduce filmul este tocmai faptul că monstrul lui Whale nu vorbește! Spre deosebire de modelul lui gotic, care ținea discursuri înflăcărate vis-à-vis de condiția lui de proscris, Karloff joacă un rol mut, încercând o performanță de mim ascuns sub kilograme de machiaj gros. Aici este una din cheile filmului. Whale insistă, pe bună-dreptate, pe ideea proscrisului incapabil să se apere altfel decât prin violență.
Monstrul e liber! Așa promovau afișele premiera lui „Frankenstein” în toamna lui 1931. Și după filmul lui Whale, Monstrul a fost cu adevărat liber. Mai mult decât atât, el a împrumutat în imaginarul colectiv numele creatorului său. Când auzim vorbindu-se despre Frankenstein, ne imaginăm imediat creatura pocită adusă la viață, și nu un savant genial care s-a jucat cu legile naturii. În toate privințele, se pare că Monstrul a reușit să-și surclaseze creatorul!
Alte filme prezentate în cadrul Cineclubului Film Menu:
Die Ehe der Maria Braun, Germania de Vest 1979, (r. Rainer Werner Fassbinder)
Angel, SUA 1937 (r. Ernst Lubitsch)
Die Abenteuer des Prinzen Achmed, Germania 1926 (r. Lotte Reiniger)
Acţiuni Film Menu:
FILM MENU 