Les vacances de Monsieur Hulot

Vacanța domnului Hulot

Franța 1953

regie Jacques Tati, Henry Marquet,

scenariu Jacques Tati

imaginea Jacques Mercanton, Jean Mousselle

muzică Alain Romans

distribuție Jacques Tati, Louis Perrault

de Oana Ghera

Cel de-al doilea lungmetraj al lui Jacques Tati și filmul care i-a adus notorietate ca regizor, Les vacances de Monsieur Hulot deschide seria celor patru filme în centrul cărora cineastul își va plasa personajul-semnătură, lunganul neîndemânatic care merge parcă împiedicându-se de el însuși, ușor adus de umeri, executând la tot pasul un soi de plecăciuni reținute în încercarea (zadarnică!, și aici intervine ceea ce Tati numește stropul de dramă fără de care comedia nu poate exista) de a căpăta bunăvoința unor oameni în mijlocul cărora nu se poate adapta.

Cu mașina lui învechită care merge hurducăindu-se, duduind la tot pasul de-ai zice că acuș-acuș are să se rupă în bucăți, pe care o depășesc rând pe rând automobilele noi, mai arătoase și mai rapide ale celorlalți turiști, cu pantalonii lui prea scurți care lasă să i se întrevadă șosetele în dungi, cu o pălărie fără formă îndesată pe cap, bolborosind cuvintele din cauza pipei pe care o ține în gură, Monsieur Hulot distonează din prima clipă cu ceilalți turiști care înțeleg să își petreacă vacanța repetând zi după zi, aproape mecanic, același set de acțiuni monotone.

Viziunea lui Tati nu este însă una condescendentă, funcționând mai degrabă ca o formă de observație a doua dinamici sociale incompatibile care se ciocnesc inevitabil, decât ca o critică a conformismului burghez.

Umorul însuși se naște din această formă de observație și nu din superioritatea detașată cu care spectatorul ar putea privi stângăciile lui Hulot. Sigur că atunci când, vrând să ajute o domnișoară să își ducă bagajul voluminos în interior, ia o altă valiză drept treaptă și calcă în gol ducându-se grămadă cu tot cu bagaj prin ușa întredeschisă, prin salonul casei și înapoi afară, în curtea din spate, printr-o altă ușă, nu putem decât să ne amuzăm pe seama împiedicatului Monsieur Hulot. Însă umorul lui Tati nu este crud. La finalul gagului, Hulot nu cade cu tot cu bagaje spre umilirea lui totală, ci se redresează la timp pentru apariția domnișoarei căreia îi oferise ajutorul. Stângăcia a rămas între noi, spectatorii, și Monsieur Hulot.

În altă parte, aflat pe plajă, Monsieur Hulot vede un domn ce pare să spioneze pe cineva care se schimbă. Spectatorul asemenea. Drept urmare, nu putem decât să ne bucurăm când Hulot îi trage domnului în cauză un șut în fund. Asta numai preț de câteva clipe, până când cadrul este ajustat și vedem că domnul suspectat făcea, de fapt, o fotografie familiei sale. De data asta, stângăcia e între noi, spectatorii, și Hulot în sensul în care râsul nostrusatisfăcut care a însoțit șutul lui Hulot, ne-a făcut părtași la încurcătura lui.

Și mai mult.În alte momente, ca de pildă intr-unul din cele două set-pieces memorabile ale filmului, cel cu băiețelul care cumpără înghețată, Tati refuză demonstrativ să ne dea satisfacție. Băiețelul, pe care așa cum este construit cadrul de-abia îl putem vedea de după toneta de înghețată, cumpără două înghețate și pleacă. Inevitabil, spectatorul se așteaptă ca băiețelul să se împiedice cumva și scape una din înghețate în nisip. Ce face Tati este să îl pună să urce niște trepte, să traverseze o stradă, apoi să deschidă o ușa înclinând una din înghețate, până când ai zice că e musai să cadă, fără ca vreun strop de înghețată să alunece pe jos, pentru ca ajuns la hotel să se bucure drept recompensă de înghețată alături de prietena lui.

Modul în care Tati pune în scenă toate aceste momente e întrucâtva o prefigurare a ceea ce Jonathan Rosenbaum avea să numească în legătură cu Playtime (probabil capodopera lui Tati, deși la momentul apariției a constituit un eșec major comparativ cu Les vacances de Monsieur Hulot și Mon Oncle, ducând la ruinarea acestuia) democrația lui Tati.

Un alt aspect definitoriu pentru stilul lui Jacques Tati, pe lângă umorul său personal și stilul vizual caracterizat de cadre lungi și încadraturi în plan mediu, în defavoarea mult uzitatului plan detaliu folosit în slapstick pentru a puncta liniile de forță ale gagurilor, este folosirea sunetului.

Dacă vorbirea funcționează mai degrabă ca accesoriu pentru a creiona atmosfera – nicidecum ca un cârlig narativ -, sunetul, fie el sunet de ambiență accentuat în mod exagerat de Tati, ca atunci când Monsieur Hulot intră pentru prima dată în hotel, aducând cu el o rafală de vânt cu atât mai răvășitoare cu cât e însoțită de un vuiet azurzitor, fie sunet inventat de Tati cum e cazul anunțului pe un ton pițigăiat, atât de distorsionat încât devine neinteligibil, care se aude în gară într-una din primele secvențe ale filmului, dând naștere gagului cu oamenii care aleargă de la un peron la altul luându-se după ceea ce cred că înțeleg din anunț, pierzând de fiecare dată trenul care ajunge tocmai la linia de la care au plecat, este esențial umorului lui Tati. Drept dovadă stă faptul că pentru Les vacances de Monsieur Hulot, Tati a petrecut mai mult timp editând sunetul decât pentru a turna filmul, revenind asupra acestuia și la mult timp după lansarea filmului, prima dată pentru a-l reedita în 1963, apoi în 1978 pentru a înlocui tema muzicală originală a filmului compusă de Alain Romans (versiune pierdută astăzi) cu combinația de jazz care îl însoțește astăzi.

Arătând spre temele centrale ale operei lui Tati,obsesia consumeristă, schimbările aduse de aceasta în relațiile sociale și alienarea orașelor transformate de tehnologie și design-ul ultra modern, care aveau să se contureze cu adevărat în Playtime, Les vacances de Monsieur Hulot rămâne în ciuda micilor sale imperfecțiuni (cum am mai putea privi oare cu aceeași candoare micile imperfecțiuni ale domnului Hulot însuși dacă s-ar fi născut dintr-un demers desăvârșit?) una din cele mai frumoase comedii din istoria cinematografului.

Alte filme prezentate la Cineclub:

Valerie a týden divu (Cehoslovacia 1970, regia Jaromil Jireš)

Francesco, giullare di Dio (Italia 1950, regia Roberto Rossellini)

Les parapluies de Cherbourg (Franţa 1964, regia Jacques Demy)

Will Success Spoil Rock Hunter? (SUA 1957, regia Frank Tashlin)

Sciuscia (Italia 1946, regie Vittorio De Sica)