Cineclub Ioana D'Arc

[Cineclub Film Menu] : La passion de Jeanne D’Arc

La passion de Jeanne D’Arc

(Patimile Ioanei D’Arc)

Franța 1928

regie Carl-Theodor Dreyer

scenariu Joseph Delteil, Carl-Theodor Dreyer

imagine Rudolph Maté

distribuție Maria Falconetti, Antonin Artaud, Michel Simon

joan to burn

de Gabriela Filippi

„Patimile Ioanei D’Arc” (1928) este ultimul film mut realizat de Carl Theodor Dreyer care până la acel moment, în aproximativ zece ani de lucru ca regizor, realizase opt lungmetraje. Filmografia sa de după apariția sonorului va mai cuprinde doar cinci lungmetraje, apărute între 1932 – „Vampyr” – și 1964 – „Gertrud” – , și asta pentru că cineastul danez a ținut să lucreze într-un regim independent, neperturbat în arta sa de condițiile impuse de finanțatori. După cum arată David Bordwell în cartea „The Films of Carl Theodor Dreyer”, această răzvrătire față de modul raționalizat de producție a filmelor ca bunuri de consum în principalele studiouri, pe cât de banală pare acum, în anii ’30 și ’40 era neobișnuită. În rare ocazii regizorii din țările cu o economie dezvoltată aveau controlul asupra filmului. Din acest motiv Dreyer și-a produs o bună parte din filme în afara țării sale, profitând de oportunități care apăreau și care îi permiteau să realizeze un cinema personal, înainte ca conceptul de cinema de autor să se extindă și să primească un nume. Astfel, „Patimile Ioanei d’Arc” a fost realizat în Franța, cu o echipă franceză.

S-a spus despre acest film că în unele aspecte ale sale pare a fi un film sonor. „Patimile Ioanei d’Arc” nu conține intertitluri care să explice narațiunea – de altfel celebră, din care este prezentată doar ultima parte, cea a procesului și a uciderii Ioanei d’Arc – ci doar replici ale protagonistei, ale judecătorilor și ale unor oameni care asistă în final în piață la arderea ei pe rug. Chiar anumite replici scurte nu mai sunt reluate în intertitluri deoarece se pot citi pe buzele personajelor filmate cel mai adesea în prim-plan, sau ghicite din mimica lor. Béla Balázs și André Bazin prețuiau filmul în special pentru calitatea sa de document al fizionomiei umane. Camera de filmat, îndreptată spre fețele nemachiate ale interpreților, acționează ca un microscop ce dezvăluie schimbările sufletești subtile manifestate de aceștia.

Într-o direcție opusă tendinței realiste enunțate, au fost concepute mizanscena și decorul filmului. Elementele compoziționale din „Patimile Ioanei d’Arc” amintesc de filmele realizate de regizorii sovietici – în special de cele ale lui Eisenstein, Vertov și Dovjenko –  în deceniul al doilea al secolului trecut. Ca și în acestea, în „Patimile Ioanei d’Arc” Dreyer folosește plonjeuri și contraplonjeuri foarte pronunțate pentru prim-planurile personajelor sale. La sovietici, majoritatea încadraturilor de acest fel sugerau un raport de putere. Spre exemplu, „omul nou” putea fi arătat în contraplonjeu, proiectat falnic pe fundalul cerului. De asemenea, în filmul lui Dreyer, ca și în unele dintre filmele sovietice din perioada amintită, spațiul în care se desfășoară acțiunea este conceput astfel încât să dezorienteze spectatorul și adeseori nu poate fi recompus mental. Ioana d’Arc este interogată de unul dintre judecători. Bărbatul este arătat în prim-plan, din profilul său stâng în timp ce-i adresează întrebarea. Urmează un cadru ce conține reacția Ioanei, alcătuit similar celui precedent, tot cu profilul stâng al personajului întors spre camera de filmat. După modelul decupajului „analitic” instituit până la acea vreme și valabil încă în majoritatea filmelor de astăzi, această poziționare a personajelor, amândouă întoarse spre dreapta ecranului, sugera că ele privesc în aceeași direcție, în vreme ce narațiunea ne conduce să credem că ele sunt angajate într-un dialog, deci, cel mai probabil, sunt așezate unul în fața celuilalt. Acesta este doar un exemplu pentru felul în care „Patimile Ioanei d’Arc” încalcă regulile uzuale de compoziție. Se mai întâmplă, de asemenea, ca acțiunea scenei să se desfășoare într-un colț al ecranului, restul spațiului fiind lăsat neocupat, sau cadrele să fie răsucite față de axa perpendiculară pe sol a aparatului de filmat ș.a.m.d. Dacă miza acestor artificii stilistice inspirate de arta modernistă, și în special de ramura cubistă și cea formalistă, este defamiliarizarea percepției spectatorului, procedeul era folosit în filmele lui Eisenstein, Vertov sau Dovjenko în scopuri ideologice și de aceea nu își permitea să fie prea dezorientant, să îl piardă pe spectator în spațiul și timpul acțiunii astfel descompuse.

Dreyer plusează în folosirea acestor artificii, iar dacă firul narativ poate fi totuși urmărit în ciuda incongruențelor de la nivelul compozițional, aceasta se datorează faptului că regizorul își bazează filmul pe o întâmplare foarte cunoscută. Altfel, distorsiunile din cadrele dificil de asimilat par până la un punct să corespundă unei subiectivități, aceea a Ioanei, cu a cărei suferință și simț al nedreptății spectatorul pare a fi invitat să empatizeze. Totuși, ceea ce este arătat nu poate fi justificat ca unghi subiectiv al personajului care, de altfel, nu este prezent în toate scenele în care camera se lansează în mișcări bizare. În prima secvență din sala de judecată, Ioana d’Arc este prezentată în prim-planuri statice și, în opoziție, figurile judecătorilor ei se succedă printr-un travling condus înainte și înapoi, care nu corespunde vreunei tensiuni dramatice, ceea ce îl face să pară decorativ. Într-o secvență dinspre finalul filmului, în care mulțimea de oameni ia cu asalt fortăreața, camera de filmat, aflată la câțiva metri deasupra solului, se întoarce într-o mișcare panoramică, privind întoarsă acțiunea.

Criticul american Pauline Kael, într-o cronică din „5001 Nights at the Movies”, considera că mișcările de aparat și punctele de stație folosite în „Patimile Ioanei d’Arc” sugerează cele patru puncte ale crucii. Astfel de mișcări, care par să conțină semnificații ce nu țin doar de natura perceptivă, mai pot fi găsite și în alte filme ale regizorului. În „Ordet”, pe care Dreyer l-a realizat în 1955, mult mai conformist din punct de vedere al compoziției imaginii și a decorului, aparatul de filmat executa un travling de la stânga la dreapta și înapoi, care pare să susțină tema filmului – oscilația umană între credință și lipsa speranței. Însă a conferi un înțeles clar acestor elemente de mizanscenă simplifică mult experiența debusolantă și surprinzătoare pe care aceste filme o constituie. Pare că Dreyer și-a însușit în „Patimile Ioanei d’Arc”, ca în replica biblică citată de protagonistă în film, niște „căi care nu sunt căile noastre”.

Alte filme prezentate la Cineclub:

Die Büchse der Pandora (Germania, 1929, Georg Wilhelm Pabst)

City Girl (SUA, 1930, F. W. Murnau)

Fallen Angel (SUA, 1945, Otto Preminger)

One thought on “[Cineclub Film Menu] : La passion de Jeanne D’Arc

  1. Pingback: Filme triste ale actorilor care s-au remarcat în comedii (1): Robin Williams | Radu Ștefan prezintă: Blogu' cu de toate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s